Înainte ca Sally să realizeze ce-i spune Porta, Wolf le umple nişte păhărele şi strigă: "Skole!"

– Şi mai vrem să ai grijă să ne aştepte la Libau o bărcuţă la apă, continuă Porta, golindu-şi paharul dintr-o înghiţitură. Un obiect de-al Marinei, a cărui elice să se învârtă de două ori mai repede decât a tuturor celorlalte căzi cenuşii de baie. Presimt eu că la vremea respectivă o să fim cam grăbiţi.

– O nimica toată pentru mine, declară Sally, încrezător, adăugând un nou punct pe lunga sa listă. Nu-i decât o chestiune de dibuire a hârtiilor potrivite şi de ştampilare a lor cu o plăcintă roşie GEKADOS. Cu documentaţia potrivită, mămăligile alea din Marină o să vă poarte încotro vă doreşte inima fără să le pese ce-i în cutii. Dar în Suedia, cine ne ajută? Ştampilele şi semnăturile mele n-au nici o valoare acolo!

– Suedezii? rânjeşte Porta şmechereşte. Îi cumpăr. Nu-s decât nişte social-democraţi. Au încetat de multă vreme să-şi mai folosească creierul.

– Social-democraţi! mormăie Wolf. Cu ăştia va trebui să-mpărţim? Nu cumva le umblă prin cap că toată lumea are drepturi egale?

– Multă minte îţi mai trebuie ca să fii prost, îl ia Porta peste picior. Când e vorba de bani, poanta e să reduci întregul la cât mai puţin! Muierea comisarului şi cu mine am pus la cale toată manevra. În cele din urmă, le vom trage o ţeapă celorlalţi şi-o vom şterge cu prada.

– Te-ai gândit, probabil, să ne tragi în piept şi pe noi, întreabă Sally, pe un ton cât se poate de ameninţător.

– Drept cine mă iei? face Porta cu un râs derutant. Voi doi sunteţi cu mine. Ceilalţi nu-s.

– Ce frumos sună, spune Wolf sceptic. Dar tipii pe care-i vom lăsa în urmă pe chei vor fi cât se poate de supăraţi când îşi vor da seama ce s-a-ntâmplat. Şi se vor apuca să ne caute pe sub tot felul de boscheţi şi bolovani, ca să ne sufle niţel în gură că le-am tras clapa.

– Eşti chiar atât de îngrămădit? îi aruncă Porta. (Scaldă o pulpă de broască într-un borcan cu gem.) Atunci o să desenez, ca să puteţi pricepe şi tu, şi mongolii tăi. Când vom ajunge în Libau cu toată încărcătura ştampilată SECRET, ne punem pe urlat şi pe dat ordine. Micuţul şi cu mine o să ne tragem nişte pardesie lungi din piele şi pălării de fetru cu borurile lăsate pe ochi, în aşa fel încât orice dobitoc să înţeleagă că suntem nişte gorobeţi duri din Prinz Albrechtstrasse. Nu ştim să zâmbim. Cui o să-i mai ardă să ne ia la întrebări?

– Că tot veni vorba, asta-mi aminteşte de un anume Herr Barsch, care locuia în Phasanenstrasse. Era funcţionar de stat cu diplomă, şi dacă cineva se pricepea cum să-i ia pe oameni prin învăluire, apoi el era acela. Toate bune şi frumoase, până într-o zi când a avut ghinionul de a da peste o afacere din alea sigure, care cel mai adesea îl bagă pe om la păstrare, cu cheia de trei ori răsucită în broască şi cu uşa nituită pe dinafară. Odinioară, fostul Herr Barsch a descoperit un agent de bursă jidan pe care l-a luat drept fraier. Jidanul îşi cumpărase în Dahlem o casă în care mişunau gândacii şi tot felul de blestemăţii, încât mare mirare cum de n-a luat-o casa singură la vale până-n râul Spree. Herr Barsch a trăit o vreme cu impresia că, dacă nu-l abordează iarăşi pe jidan, ăla scapă foarte ieftin. A discutat cu vreo câţiva amici şi, în cele din urma, au fost cu toţii de acord că un om ca ăla n-are ce face cu banii. Au aranjat o întâlnire cu jidanul într-un birou pe care-l închiriaseră pentru o zi şi, după oleacă de brambureală încolo şi-ncoace, au plănuit o nouă afacere. Jidanul pune pe masă cinci sute de mii de mărci, şi la fel procedează şi Herr Barsch cu cei doi amici ai săi. Paralele erau, totuşi, sub forma unor cecuri în avans pe un cont proaspăt deschis într-o bancă. În viaţa lor nu văzuseră atâta bănet la un loc. Dup-aia au făcut o tură cu papucii prin câteva zone industriale. Ploua, aşa că jidanul a rămas în maşină, fumând un trabuc. Nu dorea să-şi ude haina croită la Paris.

După o masă copioasă la Kempinski, şi-au urat unul altuia noapte bună. Herr Barsch, împreună cu cei doi şmecheraşi, au ajuns foarte târziu acasă în seara aceea. Tot drumul s-au prăpădit de râs, gândindu-se la grămada de marafeţi pe care-o săltaseră. Bătrânul jidan s-a dus cu nevinovăţie la Bad Gastein ca să se tăvălească niţel în mocirla sănătoasă de-acolo. Patru săptămâni mai târziu, Herr Barsch şi compania au fost poftiţi la o mică tacla în "Alex", la departamentul 9 B, care se ocupă de fraude; înşelătorii şi cecuri false. După interogatoriu, cei trei au fost înfundaţi la Moabitt, unde-au avut destul timp să-şi numere deştele de la picioare, până ce-au fost aduşi în faţa instanţei, cu cătuşe la mâini şi la glezne, ca nişte criminali adevăraţi.

Judecător era o femeie căreia i se zicea "Sora Diavolului", din cauza firii ei afurisite şi sentinţelor grele pe care le împărţea. I-a fixat cu privirea pe cei trei magnaţi, în timp ce veneau escortaţi, zornăindu-şi lanţurile.

"De ce nu-i înlănţuiţi de gât pe aceşti prizonieri, încât să fie târâţi ca nişte câini ce sunt?" mârâi ea cu răutate. Se apleacă asupra actului de acuzare aflat pe masă înaintea ei şi-l bolboroseşte atât de repede încât nimeni nu înţelege o vorbă. Îşi înalţă capul, lungindu-şi gâtul întocmai ca un vultur flămând, pironindu-i cu privirea pe cei trei funcţionari de stat:

"În conformitate cu paragraful 900, alineatul 3, punctul 4B, pedeapsa pentru crima pe care-aţi săvârşit-o, respectiv fraudă majoră şi vânzare ilegală de proprietate către o terţă persoană, se prevede închisoarea pe o perioadă cuprinsă între doi şi zece ani. În cazuri deosebite, sentinţa poate fi ridicată la paisprezece ani de muncă silnică." Bate de trei ori cu ciocănelul în masă şi anunţă sentinţa: "În numele Führerului şi al poporului german, vă condamn la paisprezece ani