O explozie asurzitoare zguduie pământul şi o perdea colosală de flăcări se înalţă către cer. Julius Heide trage un ţipăt şi îşi sapă o groapă în zăpadă alături de Porta.

Feldwebel Brandt e proiectat afară din adăpostul pe jumătate distrus. Sângele îi curge şiroaie pe faţă. Se prăbuşeşte tăcut în mijlocul nostru. O companie de infanterie caută adăpost, dar e proiectată în aer. Pe pământ aterizează numai bucăţi de carne sfâşiată, mustind de sânge.

– Doamne, ai milă de noi, plânge Leutnant Gernert isteric. Idioţii au deschis focul prea târziu!

Un şuier pătrunzător îi curmă vorba; casca îi e despicată. Are o jumătate de faţă complet zdrobită şi curând se scufundă în propriul sânge.

– Ruşii! Vin ruşii! zbiară nişte grenadieri îngroziţi. Coboară dealul cu o asemenea viteză, încât ai crede că însuşi diavolul e pe urmele lor.

Barcelona trimite o rafală prelungă în ceva ce pare a fi un rus. Înşfac o grenadă de la centură, trag inelul şi o arunc.

Tunul antitanc latră ameninţător, alăturându-se răpăitului prelung al mitralierelor grele.

– Până aici ne-a fost! se tânguie Porta cu o privire îngheţată, fixându-şi patul puştii în umăr. În faţa noastră se ivesc prin ceaţă căşti decorate cu stele.

– Uraa! Uraaa! se aud strigăte răguşite, în vreme ce hoardele în kaki se revarsă din. moara de pe creastă. Ne pregătim în grabă armele automate. Mitralierele latră spre umbre. Grenadele cad ca o grindină în mijlocul grupurilor strânse ale atacanţilor. Un transmisionist îşi manevrează aparatul şi urlă în laringofon. Linia e moartă. Toate firele au fost tăiate demult. Furios, izbeşte telefonul cu piciorul.

– Trebuie să ne acopere tunurile, spune Oberst Hinka, care sosise şi el în linia întâi împreună cu statul său major. Erau înarmaţi cu carabine şi pistoale-mitralieră.

– Să-l trimitem pe profesorul ăla tâmpit, cu pete de cerneală pe cur, propune Micuţul râzând cu poftă, convins că tocmai a spus o glumă bună.

– Eşti nebun, sau ce? intervine Porta. Nu s-ar mai opri din fugă până n-ar ajunge la Atlantic!

– A murit, râde Gregor, uitându-se la profesorul care "alunecase pe jumătate sub o stâncă.

– Tu, mort? rage Micuţul şi-l împunge cu baioneta.

– Lasă-mă în pace, scânceşte profesorul disperat. Doamne, cu ce-am greşit ca să îndur toate astea? Ajutaţi-mă, camarazi! Ajutaţi-mă!

– Închide botul, porc laş ce eşti! îi ordonă tăios Bătrânul. În acelaşi timp, cerul se despică de parcă s-ar fi deschis porţile iadului! Artileria grea împroaşcă pământul cu foc. Obuzele de 210 mm cad atât de aproape unul de altul încât e greu să-ţi închipui că va mai scăpa cineva cu viaţă.

Treptat, vuietul bombardamentului se transformă într-un adevărat răget care ne curmă răsuflarea.

Un potop de foc şi oţel spulberă valul de atacatori ruşi. Un soldat cu pântecul sfârtecat iese şovăind din norul fierbinte de sulf, dar dispare într-o vâlvătaie de flăcări.

Soldaţi dezarmaţi zac la pământ, urlând îngroziţi. Un suflu puternic îi împrăştie însă ca pe nişte gunoaie în furtuna de flăcări.

– Înainte! răcneşte Oberst Hinka, făcându-ne semn cu unicul său braţ.

Ne croim drum printre stârvuri şi răniţi care ţipă, alunecăm pe bucăţi de carne sfârtecată şi pe rămăşiţe de trupuri. Ne culcăm câteva clipe la pământ în spatele unui morman de cadavre peste care se adaugă mereu altele.

– Înainte! zbiară comandanţii de companie şi de pluton. Zadarnic însă, eşti făcut terci de îndată ce te ridici.

O concentrare incredibilă a focului de artilerie ne hărţuieşte fără încetare, pulverizând totul în cale. Iadul sărută Pământul! Din gropi şi cratere fumegânde se ridică aburi otrăvitori, greţoşi.

Imensa închisoare de pe deal este lovită încontinuu de obuze. Nu ştiu cât timp am stat culcat lângă soldatul cu uniformă de camuflaj, până să-mi dau seama că e rus. Ne-am înghesuit unul într-altul, vrând să ne adăpostim din calea ploii de oţel fierbinte. E ca şi cum toate forţele Răului s-ar fi dezlănţuit laolaltă, într-o convulsie de nestăpânit.

Moara din vârful dealului dispare într-un nor de zăpadă, pământ şi foc. Este pur şi simplu pulverizată. După ce focul artileriei se deplasează, nu mai rămân în picioare decât cinci hornuri, înălţându-se acuzator către cer. Mă uit speriat la rus; mă priveşte şi el cuprins de teamă. E un bărbat scund şi gras, îmbrăcat cu o manta mult prea mare pentru el. Ne zâmbim prudent, cu suspiciune şi teamă. Ne promitem fără vorbe: "Dacă n-o să încerci să mă ucizi, n-am să-ţi fac nici un rău!".

Timp de câteva clipe, se aşterne o linişte copleşitoare, ca şi când tunurile s-ar fi oprit să răsufle înaintea unui nou atac. Peste tot, flăcările tremură într-un dans satanic, iar gemetele şi urletele răniţilor ajung până la noi. De undeva izbucneşte un sunet strident, care se apropie rapid. Îţi dă senzaţia că răscoleşte pământul. Cei din plutonul 4 sunt spulberaţi, lăsând în urmă doar o masă de carne, oase şi sânge. Râul fierbe ca apa dintr-un ceainic. Pojghiţa de gheaţă s-a spart demult în bucăţi care zac departe de mal. O jumătate de corp iese alergând dintr-un iad de flăcări gălbui. Oare unde i-o fi partea de sus?

În demenţa din jur, apariţia asta pare de-a dreptul comică: nişte pantaloni şi o pereche de bocanci care gonesc prin zăpadă.

– Datorită nervilor locomotori, explică Julius, care le ştie întotdeauna pe toate.

– "Für Führer und Reich, Heil!" intonează Porta ceremonios, privind picioarele care au rămas într-o baltă de sânge.

Un obuz uriaş explodează în mijlocul unei case albe, pe care suflul o dărâmă cu totul.

E spulberată şi compania care se adăpostise în spatele ei. Toate casele de pe stradă sunt retezate de la mijloc. Deodată apar de pretutindeni civili scăldaţi în sânge, alergând nebuneşte şi urlând de spaimă.

Un întreg pluton de infanterişti germani se opreşte în mijlocul ruinelor şi se holbează în jur, îngroziţi de ceea ce văd. Sunt mai mult morţi decât vii.

– Ăsta-i noul lot de Giessen! remarcă Porta. Tancuri şi sănii blindate se ivesc învăluite în nori de zăpadă de pe dealul închisorii şi coboară pantele. Se opresc huruind şi opintindu-se. Multe dintre şenile se rup. Proiectilele vâjâie pe deasupra noastră şi explodează undeva în urmă, asemenea unor maci purpurii. Din pădure se aude un vuiet crescând. Sunt tancurile nemţeşti care au supravieţuit atacului. Au fost ţinute gata de acţiune. Trec pe