lângă noi în formaţie desfăşurată în chip de săgeată. Dintr-o groapă de obuz şi dintr-un adăpost distrus pe jumătate, un mănunchi de mitraliere trage în tot ce mişcă. Nici morţii au scapă. Cadavrele zvâcnesc, străpunse de gloanţe.

– Lichidaţi-i! rage Oberst Hinka, arătând cu automatul în direcţia mitralierelor.

Echipa aruncătoarelor de flăcări se târăşte prin zăpada răscolită. Doi inşi acoperă un Obergefreiter care duce în spate echipamentul greu. O flacără săgetează poziţia devastată. Se aude un ţipăt de groază. Siluetele mistuite de flăcări se prăvălesc, zvârcolindu-se. Peste ele cad jeturi de ulei aprins. Din locaşurile de tragere şi dintr-un butoi cu pulbere care a explodat ţâşnesc hălci de carne şi fâşii de uniformă.

Mitralierele amuţesc.

Obergefreiterul cu aruncătorul de flăcări îşi caută o nouă ţintă. Vâlvătaia cade ca fulgerul peste un alt cuib de mitralieră.

Chiar şi după moarte ruşii continuă să tragă. Limba de foc se întoarce. Rostogolindu-se ca o minge multicoloră, pătrunde în fiecare ungher al gropii de obuz.

O duhoare greţoasă de carne arsă ne izbeşte ca un pumn încordat. Simt că începe să-mi fiarbă sudoarea de pe ceafă. Putoarea ne întoarce stomacul pe dos. Pretutindeni în jur auzim bubuiturile tunurilor de pe tanc. Din carele de luptă în flăcări ţâşnesc ciuperci de fum înecăcios. Plutonul nostru îşi croieşte încet drum înainte. După ce urcăm o bună parte din deal, sărim peste schelete de oţel contorsionate şi alunecăm pe rămăşiţe omeneşti. Pământul se cască din nou într-o mare de flăcări.

– "Orgile lui Stalin"! strigă Barcelona, rostogolindu-se într-o groapă care încă mai fumegă în urma exploziei unui obuz. În depărtare, un sunet lugubru se preschimbă într-un vuiet ciclonic, după care urmează faza a treia, percutarea şi explozia. Un zgomot monstruos şi mult mai puternic. Din când în când suntem îngropaţi sub mormane de zăpadă. Luptăm cu disperare să ieşim înainte de a ne sufoca.

– Înainte! Mişcaţi-vă! Sus! zbiară Oberst Hinka.

Ne târâm, alergăm şi ne strecurăm spre închisoarea care se înalţă ameninţătoare în faţa noastră. Ne năpustim asupra poziţiilor ruseşti de apărare.

– Daţi-i peste cap! vine ordinul.

Îi nimicim pe loc. Fugim mai departe cu uniformele leoarcă de sânge. Începem să distingem detalii ale clădirii închisorii.

Cerul întunecat se deschide şi apar bombardierele de vânătoare, scuipând flăcări din tunurile automate amplasate sub aripi. Căutăm să ne adăpostim printre ruinele morii. Ne înecăm în norii de făină şi de tărâţe. Avem senzaţia că ni s-au oprit în gâtlej bucăţi mari de aluat.

Mă împiedic şi cad. Zăresc un rus cu cazmaua ridicată. Descarc în el un întreg încărcător. Se frânge urlând şi cade într-un cazan plin cu terci. Nu se mai vede decât un clocot la suprafaţă.

– Nu pot! Nu pot! geme Leutnant Hasse din plutonul 3. Vocea i se îneacă în lacrimi. În ochi are licăre de nebunie. Suflul îl izbeşte de un perete de beton. Se târăşte înapoi, zbierând.

– Nu! Nu! bolboroseşte el.

Îşi împinge automatul înainte şi trage glonţ după glonţ într-un hoit umflat care explodează, degajând gaze.

– E speriat de bombe! mârâie Micuţul, tăbărând pe el cu toată puterea.

– Pocneşte-l! ordonă Bătrânul.

Micuţul îşi încleştează pumnul său imens şi-l loveşte pe Leutnant peste faţă cu un plesnet sec. Acesta se înmoaie şi cade ca un sac gol. Un tanc P-2 apare zburând prin aer şi striveşte un closet. Mai face câteva salturi, asemenea unei mingi enorme din cauciuc.

Copacii, ruinele, zăpada, chiar şi râul par cuprinse de flăcări în locul în care au căzut obuzele "orgilor lui Stalin". Limba de foc sărută cerul; de la galben intens trece la violet şi apoi la roşu aprins. Ne invadează dogoarea, asemenea unei pături încinse ce cade peste noi din norii vineţii. Contemplăm priveliştea fascinaţi. Un tunet străpunge noaptea de iarnă.

– Puneţi-vă la adăpost! ne strigă Bătrânul, rostogolindu-se fulgerător într-o groapă.

Pe terenul accidentat apare un grup de ruşi speriaţi, urmat îndeaproape de un grup de nemţi la fel de îngroziţi. Auzim un şuierat surd la mare distanţă în urma noastră.

– Ele sunt! urlă Gregor terorizat.

– Obuze de 280. Isuse, sunt incendiare!

Salva cade în mijlocul cetei de ruşi şi de nemţi care fug laolaltă mâncând pământul. Trupurile le explodează într-un nor purpuriu ce se aşterne deasupra noastră ca o ploaie deasă. Salva asta ar fi trebuit să cadă acum o jumătate de oră la două sute de metri în faţă! Dar ea se prăvăleşte exact în capul nostru, omorând germani şi ruşi în egală măsură. Ne-au promis un ajutor susţinut al artileriei, un tir concentrat cum nu s-a mai pomenit până acum! Aveau dreptate! Nu exageraseră deloc. Dar tirul a distrus cel puţin optzeci la sută din forţa noastră de atac, care acum zace în zăpadă.

– Artileria aia blestemată ne omoară! geme Porta, încercând să se adăpostească sub nişte grinzi carbonizate. Cât dracu' să mă mai micşorez ca să-ncap viu sub mormanul ăsta?

Pretutindeni în jur ţâşnesc fâşii de pământ, zăpadă îngheţată, pietre, trunchiuri de copaci şi bucăţi de metal contorsionat.

Schijele de oţel zboară prin întuneric, doborând fără încetare oameni. Braţe şi picioare sunt smulse şi aruncate departe de trupuri, ca nişte gunoaie.

În câteva clipe, întreaga zonă e acoperită de rămăşiţe ale corpurilor omeneşti. Din măruntaiele sfârtecate şi din sângele cald se ridică aburi.

– Ne vânează chiar artileria noastră, strigă disperat un Oberfeldwebel, grăbit să ajungă într-un adăpost. O explozie îl proiectează însă într-un perete aproape ruinat, ce se sfărâmă ca o coajă de ou.

Fostul Oberst sare în picioare, urlând, dar Gregor îl înşfacă şi-l trage pe jumătate în adăpost. În clipa următoare, capul i se desprinde de trunchi, tăiat parcă de un cuţit uriaş. Surprins, Gregor ia mâna de pe el. Trupul decapitat stă în picioare şi din gât îi ţâşneşte un şuvoi de sânge. Capul, cu ochii larg deschişi, se rostogoleşte pe zăpada bătătorită. Ne ferim din calea sa, ridicându-ne automat picioarele. Micuţul, care mănâncă o raţă îngheţată înşfăcată din mâinile unui comisar mort, nu observă capul rostogolindu-se până la picioarele lui.

– Ia te uită! strigă el uluit, uitând să mai muşte din friptură. Ce te holbezi aşa la mine, prostule? Doar nu e vina mea că ţi-ai pierdut corpul, nu-i aşa? Cară-te de-aici! mârâie el, gesticulând cu mâna în care ţine bucata de friptură îngheţată. Trage un şut în debla care zboară cu boltă