— Vrei să spui că...?

— Vreau să spun că crima era plănuită să apară ca fiind comisă de către cineva din afară. S-ar fi dat astfel să se înţeleagă că asasinul a coborât din tren la Brod, unde trenul trebuia să sosească în mod normal la 0.58. Lucrurile ar fi fost în aşa fel aranjate, încât cineva să se fi întâlnit pe coridor cu ciudatul conductor. Uniforma ar fi fost lăsată undeva la vedere, pentru a arăta limpede cum s-au petrecut lucrurile. Deci, nici o bănuială nu ar fi planat asupra pasagerilor. Aşa trebuia, în intenţia asasinului, să apară crima celor din afară. Dar înzăpezirea trenului a schimbat toate datele problemei. Fără îndoială că asta şi explică de ce a rămas atât de mult asasinul în compartimentul victimei: aştepta ca trenul să plece. Dar, până la urmă, şi-a dat seama că trenul n-o să mai plece. Trebuia să urzească un alt plan. Acum s-ar fi ştiut că criminalul se mai află în tren.

— Da, aşa e, spuse Bouc nerăbdător. Toate astea le înţeleg. Dar cum rămâne cu batista?

— Mă întorc şi la ea, deşi pe o cale cam întortocheată. De la bun început trebuie să vă daţi seama că scrisorile de ameninţare sunt un fel de farsă. Ele au fost probabil copiate integral din cine ştie ce roman poliţist american. Nu sunt autentice ci, pur şi simplu, destinate poliţiei. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: l-au indus ele în eroare pe Ratchett? După toate aparenţele, ar trebui să răspundem prin Nu. Instrucţiunile pe care i le-a dat lui Hardman par să indice un duşman "personal" precis, a cărui identitate o cunoştea bine. Asta, dacă luăm de bună declaraţia lui Hardman. Dar Ratchett a primit negreşit o scrisoare de cu totul altă natură, cea care se referea la copilul Armstrong şi din care am găsit un fragment în compartimentul lui. În cazul în care Ratchett nu şi-ar fi dat seama mai devreme, această scrisoare urma să-l facă să înţeleagă clar motivul pentru care viaţa îi era ameninţată. După cum v-am repetat tot timpul, această din urmă scrisoare nu era destinată să fie găsită. Prima grijă a asasinului a fost s-o distrugă. Şi iată, deci, a doua răsturnare a planurilor sale. Prima a fost zăpada, a doua a fost reconstituirea de către noi a fragmentului găsit.

Încercarea de a distruge acel bileţel nu poate însemna decât un singur lucru: că trebuie să fie în tren cineva într-atât de intim legat de familia Armstrong, încât găsirea acelui bileţel ar fi aruncat de îndată bănuiala asupra lui.

Ajungem acum şi la celelalte indicii pe care le-am descoperit. Trec peste curăţitorul de pipă, despre care am vorbit destul de mult. Ajungem din nou la batistă. Ei bine, descoperirea ei acuză nemijlocit pe cineva, a cărui iniţială a numelui e H, şi ne spune că ar fi fost pierdută acolo de acea persoană.

— Exact, spuse doctorul Constantine. Când persoana respectivă descoperă că şi-a pierdut batista, încearcă imediat şi-şi modifice numele de botez.

— Ce repede mergi. Ajungi la o concluzie mult mai devreme decât îmi permit eu să o fac.

— Mai există şi o altă posibilitate?

— Bineînţeles că există. Să zicem, de pildă, că ai comis o crimă şi că vrei să arunci bănuiala asupra altcuiva. Ei bine, ştii că în tren se află o anumită persoană, legată intim de familia Armstrong — o femeie. Să presupunem, apoi, că laşi la locul crimei o batistă a acelei femei... Ea va fi interogată, se va afla de legătura ei cu familia Armstrong... şi gata. În acelaşi timp, ai şi motiv, şi dovada compromiţătoare.

— Dar atunci, obiectă doctorul persoana indicată, fiind inocentă, n-ar încerca să-şi ascundă identitatea.

— Crezi? Aceasta ar fi, într-adevăr, părerea unei comisii de anchetă. Dar eu cunosc natura umană, prietene, şi pot să-ţi spun că cea mai nevinovată persoană, pusă deodată în faţa posibilităţii de a fi judecată pentru crimă, şi-ar pierde capul şi ar face cele mai absurde lucruri. Nu, pata de grăsime şi schimbarea cărţii de vizită de pe geamantan nu dovedesc vinovăţia... ci numai că, din anumite motive, contesa Andrenyi doreşte să-şi ascundă identitatea.

— Ce legătură crezi că poate avea ea cu familia Armstrong? Ne-a spus că n-a fost niciodată în America.

— Întocmai. Ba mai mult, are o figură străină pentru noi, neobişnuită, şi mai vorbeşte şi stricat englezeşte, exagerând chiar. Dar nu-i prea greu de ghicit cine e. Aminteam adineauri numele mamei doamnei Armstrong. E vorba de Linda Arden, o foarte celebră actriţă, o foarte bună interpretă a lui Shakespeare. Gândiţi-vă la "Cum vă place", la pădurea Arden şi la Rosalinda. De acolo şi-a luat actriţa numele. Dar Linda Arden, numele sub care a fost cunoscută pretutindeni în lume, nu era numele ei adevărat. S-ar putea să fi fost Goldenberg, căci se trăgea foarte probabil din Europa centrală, dintr-o familie evreiască. Multe naţionalităţi au luat-o spre America. Ce-ar fi, domnilor, ca sora mai mică a doamnei Armstrong, încă un copil când a avut loc tragedia, să fie Helena Goldenberg, fiica mai mică a Lindei Arden, care s-a măritat cu contele Andrenyi, pe când acesta era ataşat la Washington?

— Dar prinţesa Dragomiroff spunea că s-a măritat cu un englez.

— Al cărui nume nu şi-l putea aminti. Vă întreb, prieteni, e posibil aşa ceva? Prinţesa Dragomiroff o iubea pe Linda Arden, aşa cum poate o adevărată doamnă să iubească o adevărată artistă. A fost naşa uneia dintre fiicele Lindei Arden. Ar uita ea atât de repede numele soţului celeilalte fiice? Puţin probabil. Nu cred că putem afirma cu siguranţă că prinţesa Dragomiroff a minţit. Ştia că Helena e în tren, o văzuse doar. Şi-a dat seama, de îndată ce a auzit cine era de fapt Ratchett, că Helena va fi suspectată. Ca atare, când am întrebat-o despre sora doamnei Armstrong, a minţit fără să şovăie o clipă... că s-a întâmplat mai de mult, că nu-şi poate aminti, dar că "Helena s-a măritat pare-se cu un englez". Ceea ce e cât se poate de departe de adevăr.

Unul din chelneri intră pe uşa din fund şi