Şi gândurile îi zburară spre problemele sale personale.

Hercule Poirot stătea foarte liniştit.

Ai fi putut crede că doarme.

Apoi, deodată, după un sfert de oră de completă nemişcare, fruntea începu să i se încreţească. Oftă încet şi murmură:

— În fond, de ce nu? Iar dacă-i aşa, atunci asta ar putea explica totul.

Deschise ochii. Erau verzi, ca de pisică. Spuse încet:

— Eh bien, am cugetat. Dar voi?

Pierduţi în raţionamentele lor, ceilalţi doi tresăriră brusc.

— Şi eu am cugetat, spuse Bouc puţin încurcat, dar n-am ajuns la nici o concluzie. Lămurirea crimei ţine de meseria dumitale, nu de a mea.

— Şi eu am reflectat cu cea mai mare seriozitate, spuse doctorul cu tupeu, revenind de pe unele tărâmuri cam personale. M-am gândit la unele teorii posibile, dar nici una nu mă satisface.

Poirot dădu din cap înţelegător, vrând parcă să spună: "Perfect. Asta şi aşteptam să-mi spuneţi. Mi-aţi dat tocmai sfaturile de care aveam nevoie".

Se ridică în picioare, trase aer în piept, îşi mângâie mustaţa şi le vorbi ca un orator cu experienţă în faţa unei adunări:

— Prieteni, am revăzut faptele, am verificat de asemenea declaraţiile pasagerilor şi am ajuns la o concluzie. Întrevăd, nebulos deocamdată, o anumită explicaţie, care se potriveşte cu faptele, aşa cum le cunoaştem în momentul de faţă. E o explicaţie foarte îndrăzneaţă şi deocamdată nu pot fi sigur că este cea adevărată. Pentru a mă convinge definitiv, trebuie să fac anumite experienţe, să mai verific unele ipoteze.

Aş vrea, în primul rând, să menţionez anumite fapte care mi se par semnificative. Să începem cu observaţia prietenului nostru Bouc, făcută chiar în acest loc cu ocazia primului dejun pe care l-am luat împreună în tren. Spunea el atunci că suntem înconjuraţi de oameni din toate clasele, de toate vârstele şi naţionalităţile. Aşa ceva se întâmplă destul de rar în acest sezon. Vagonul Atena-Paris şi Bucureşti-Paris, spre exemplu, sunt aproape goale. Nu uitaţi de asemenea pasagerul care n-a mai venit. E un amănunt semnificativ. Apoi mai sunt şi alte elemente minore care dau de gândit, ca de pildă poziţia poşetei doamnei Hubbard, numele mamei doamnei Armstrong, metodele detective ale domnului Hardman, aluzia lui MacQueen cum că Ratchett însuşi ar fi ars hârtia pe care am găsit-o, numele de botez al prinţesei Dragomiroff, ca şi pata de grăsime de pe paşaportul familiei Andrenyi.

Ceilalţi doi se holbară la el.

— Nu vă spun nimic, aceste fapte? întrebă Poirot.

— Nu prea, recunoscu Bouc.

— Domnul doctor ce zice?

— Nu pricep nimic din ce ne-ai spus.

Între timp Bouc, care reţinuse partea concretă a celor spuse de prietenul său, căuta printre paşapoarte. Mormăind satisfăcut, scoase paşaportul contelui şi contesei Andrenyi şi-l deschise.

— La asta te referi? La pata asta?

— Da. E o pată de grăsime proaspătă. Observi unde apare?

— Da, la începutul rubricii cu semnalmentele soţiei contelui... mai exact la numele ei de botez. Dar mărturisesc că tot nu văd legătura.

— O s-o iau altfel. Să ne reîntoarcem la batista pe care am găsit-o la locul crimei.. După cum aminteam şi adineauri, trei pasageri au legătură cu litera H. Doamna Hubbard, domnişoara Debenham şi camerista Hildegarde Schmidt. Să analizăm cazul acestei batiste dintr-un alt unghi. Aveam de-a face, prieteni, cu o batistă extrem de scumpă, un obiect de lux, brodată de mână la Paris. Care dintre pasageri, lăsând pentru moment iniţiala, ar putea avea o astfel de batistă? În orice caz nu doamna Hubbard, o femeie onorabilă, fără prea mari pretenţii la îmbrăcăminte. Şi nici domnişoara Debenham: e tipul de englezoaică cu batiste de bună calitate, dar puteţi fi sigur că n-o să dea niciodată aproape două sute de franci pe batiste atât de fine. Şi cu atât mai puţin camerista. Dar există două femei în trenul acesta care pot, fără îndoială, să posede o astfel de batistă. Să vedem deci dacă putem găsi vreo legătură între ele şi iniţiala H. Cele două femei la care mă gândesc sunt prinţesa Dragomiroff...

— Al cărei nume de botez e Natalia, interveni Bouc ironic.

— Exact. Şi numele ei de botez, cum v-am mai spus, este fără îndoială hotărâtor. Cealaltă femeie e contesa Andrenyi. Şi deodată, ceva ne atrage atenţia...

— Îţi atrage!

— Bine, îmi. Şi anume că numele ei de botez a fost modificat datorită unei pete de grăsime. Un accident şi nimic mai mult — ai fi tentat să spui. Dar nu uitaţi numele ei de botez, Elena. Închipuiţi-vă că în loc de Elena ar fi fost Helena. Majuscula H putea fi preschimbată în majuscula E, iar e-ul mic următor, asimilat foarte uşor primei litere... şi apoi o mică pată de grăsime care să acopere modificarea.

— Helena, strigă Bouc. Da, se potriveşte.

— Bineînţeles că se potriveşte! Caut să găsesc vreo confirmare, oricât de mică, şi o găsesc. Cartea de vizită de pe unul din geamantanele contesei e uşor umezită şi e tocmai aceea care are prima iniţială pe capacul geamantanului, iar restul literelor dispuse lateral. De fapt a fost scoasă, muiată bine şi pusă în alt loc.

— Începi să mă convingi, spus Bouc. Totuşi, contesa Andrenyi... cu siguranţă că...

— Acum, bătrâne, trebuie să încerci să priveşti cazul dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Cum a fost plănuită să apară în ochii lumii această crimă? Nu uita că zăpada a dat peste cap toate planurile iniţiale ale asasinului. Să ne imaginăm pentru o clipă că nu e zăpadă, că trenul merge normal. Ce s-ar fi întâmplat în acest caz? Crima, după toate probabilităţile, ar fi fost descoperită dimineaţa la frontiera italiană. MacQueen ar fi scos la iveală scrisorile de ameninţare, domnul Hardman şi-ar fi spus povestea lui, doamna Hubbard ar fi fost nerăbdătoare să spună cum a trecut un bărbat prin compartimentul ei, nasturele ar fi fost găsit şi el. Îmi închipui numai că două lucruri ar fi arătat altfel. Omul nostru ar fi trecut prin compartimentul doamnei Hubbard cu puţin înainte de ora unu... iar uniforma de conductor ar fi fost găsită la una din