— Bravo, izbucni doctorul Constantine. Bine conceput.

— În realitate, spuse Poirot, Al Doilea Asasin l-a înjunghiat pe întuneric, nedându-şi scama că era mort, dar a dedus într-un fel oarecare că trebuie să aibă un ceas în buzunarul de la pijama, l-a scos, a dat limbile înapoi pe întuneric, şi după aceea l-a izbit, oprindu-l astfel la o anumită oră.

Bouc îl privi glacial.

— Ai dumneata o altă variantă, mai bună? îl întrebă el.

— Pentru moment... nu, recunoscu Poirot. Totuşi, cred că nici unul dintre voi nu a luat în considerare cel mai interesant indiciu pe care-l oferă ceasul.

— Are vreo legătură cu întrebarea numărul 6? se interesă doctorul. La această întrebare — dacă crima a fost comisă la 1.15 — eu răspund: Nu.

— De acord cu dumneata, spuse Bouc. Şi iată şi următoarea întrebare: A fost comisă mai devreme? Răspund: Da. Dumneata, doctore?

Doctorul dădu din cap, afirmativ.

— Da, dar şi întrebarea — a fost comisă mai târziu — poate primi un răspuns afirmativ. Accept teoria dumitale, domnule Bouc, şi cred că o împărtăşeşte şi domnul Poirot, deşi dânsul nu vrea să se destăinuiască. Primul Asasin a venit înainte de 1.15. Al Doilea Asasin — după 1.15. În ce priveşte faptul că unul din ei era stângaci, n-ar trebui oare să încercăm să verificăm care din călători e stângaci?

— N-am neglijat complet acest capitol, spuse Poirot. Probabil că aţi observat că am cerut fiecărui pasager să se iscălească sau să-şi scrie adresa. E greu de ajuns la o concluzie, deoarece unii oameni execută anumite acţiuni cu mâna dreaptă, şi altele cu stânga. Unii scriu cu dreapta, dar joacă golf cu stânga. Totuşi, am remarcat ceva. Fiecare persoană interogată a luat stiloul cu mâna dreaptă, în afară de prinţesa Dragomiroff care a refuzat să scrie.

— Prinţesa Dragomiroff? Imposibil! exclamă Bouc.

— Mă îndoiesc că ar fi avut forţa să dea o asemenea lovitură cu mâna stângă, spuse doctorul Constantine, încrezător. Există o rană care e rezultatul unei lovituri foarte puternice.

— Mai puternice decât te poţi aştepta de la o femeie?

— Nu, n-aş putea spune aşa ceva. Dar cred că pentru a provoca o asemenea rană, era nevoie de mai multă forţă decât poate avea o femeie în vârstă, iar fizicul prinţesei Dragomiroff e deosebit de fragil.

— S-ar putea să fie un caz de influenţare a fizicului de către psihic, spuse Poirot. Prinţesa Dragomiroff are o personalitate puternică şi o imensă putere de voinţă. Dar să lăsăm asta, deocamdată.

— Întrebările 9 şi 10. Putem fi siguri că Ratchett a fost înjunghiat de mai mult decât de o persoană? Şi ce altă explicaţie a rănilor s-ar putea da? După părerea mea, medical vorbind, nu poate exista nici o altă explicaţie a acelor răni. A presupune că un bărbat a lovit mai întâi slab şi apoi cu violenţă, mai întâi cu mâna dreaptă şi apoi cu stânga şi că după vreo jumătate de oră a mai lovit din nou într-un corp lipsit de viaţă, pricinuind alte răni — ei bine, mi se pare cu totul absurd.

— Într-adevăr, spuse Poirot, e absurd. Şi crezi că existenţa a doi criminali nu e un lucru absurd?

— Precum ai spus şi dumneata, ce altă explicaţie s-ar putea găsi?

Poirot privea undeva înaintea lui.

— Asta mă întreb şi eu, spuse el, şi nu încetez să mă tot întreb.

Se lăsă pe speteaza scaunului.

— De acum înainte totul depinde de asta, zise el, ciocănindu-se cu degetul la frunte. Am trecut totul prin ciur. Faptele se află toate în faţa noastră, aranjate în ordine şi cu metodă. Pasagerii au trecut pe aici, unul câte unul, şi ne-au spus ce aveau de spus. Cunoaştem tot ce poate fi cunoscut... din afară, ca să spun aşa...

Îi zâmbi prietenos lui Bouc.

— Am cam făcut noi glume, nu-i aşa, în legătură cu metoda de a te aşeza şi a cugeta? Ei bine, sunt pe cale să-mi pun teoria în practică, aici, în faţa voastră. Şi voi trebuie să faceţi acelaşi lucru. Să închidem cu toţii ochii şi să cugetăm... Unul sau mai mulţi dintre pasageri l-a sau l-au omorât pe Ratchett. Care dintre ei?

CAPITOLUL III

UNELE FAPTE SEMNIFICATIVE

Trecu un sfert de oră, fără ca nimeni să vorbească.

Bouc şi doctorul Constantine încercară să urmeze sfaturile lui Poirot. Se străduiau să găsească într-un labirint de detalii contradictorii soluţia clară, cea mai bună.

Gândurile lui Bouc se înlănţuiau astfel:

"Bineînţeles, trebuie să mă gândesc. Dar tot timpul numai asta am făcut... Poirot crede, fără îndoială, că tânăra englezoaică e amestecată. Nu mă pot împiedica să cred că e cu totul improbabil... Englezii ăştia sunt deosebit de calculaţi. Poate pentru că nu au deloc imaginaţie. Dar nu asta e important. Se pare că italianul n-ar fi putut s-o facă. Păcat. Bănuiesc că valetul nu minte când spune că celălalt nu a părăsit compartimentul. De ce ar face-o? Nu-i deloc uşor să-i mituieşti pe englezi, sunt atât de inabordabili... Nu cred că o să-i dăm de capăt. Trebuie să vină să ne deszăpezească... probabil că sunt pe drum. Sunt atât de lenţi în părţile astea... trece nu ştiu cât până se hotărăsc să facă ceva. Iar poliţia de aici... or să fie tare sâcâitori şi plini de importanţă. Şi or să facă un tărăboi din toată afacerea asta. Nu dă peste ei prea des un asemenea noroc. Toate ziarele vor urla...".

Şi tot aşa, gândurile lui Bouc parcurseră, în continuare, aceleaşi căi bătătorite de vreo sută de ori.

Între timp, doctorul Constantine se frământa:

"E ciudat omuleţul ăsta. Un geniu, sau numai un tip excentric? O să rezolve misterul? Imposibil. Nu văd nici o ieşire. E prea încurcat totul... Poate că fiecare a minţit... Dar oricum, nu ajută la nimic. Chiar dacă toţi mint, chiar dacă spun adevărul, nimic nu se schimbă. Dimpotrivă, rămâne la fel de încurcat. Foarte ciudate, rănile acelea. Nu înţeleg deloc... Ar fi fost mai uşor de priceput dacă l-ar fi împuşcat. După câte ştiu, gangsterii împuşcă. Curioasă ţară, America. Mi-ar place să mă duc acolo. Totul progresează într-o asemenea viteză. Când mă întorc acasă, trebuie