neagră, vru să o deschidă; era însă încuiată. Scoţând din buzunar un ac de păr, încercă să păcălească broasca; aproape în aceeaşi clipă însă, zgomotul scos de uscător încetă. Se întoarse în grabă la locul lui.

Coafura à la Louise Brooks era acum din nou vizibilă, iar Laetitia Wells îmbrăcase o rochie de seară, lungă şi neagră, din mătase, cu falduri de la talie în jos. Méliès se strădui să nu se lase impresionat.

― Vă interesează furnicile? întreba el pe un ton monden.

― Nu prea, răspunse ea. Tatăl meu era foarte interesat. Era un mare specialist în furnici. Mi-a făcut cadou planşele astea când am împlinit douăzeci de ani.

― Tatăl dumneavoastră era profesorul Edmond Wells?

Ea păru uimită:

― Îl ştiţi?

― Am auzit de el. La noi, la poliţie, este cunoscut îndeosebi ca fost proprietar al pivniţei aceleia blestemate de pe strada Sybarites. Vă amintiţi de cazul celor douăzeci de oameni care au dispărut într-o pivniţă fără fund?

― Evident! Printre persoanele respective se aflau bunica şi vărul meu, cu soţia şi fiul lui.

― Ciudat caz, nu?

― Cum se face că dumneavoastră, care sunteţi atât de pasionat de mistere, nu aţi făcut o anchetă despre dispariţiile astea?

― Lucram la alt caz pe atunci. Comisarul Alain Bilsheim s-a ocupat de pivniţă. Şi nu i-a purtat deloc noroc, de altfel. Ca şi cei dinaintea lui, nu a mai apărut niciodată. Dar şi dumneavoastră vă plac misterele, din câte ştiu...

Ea avu un zâmbet zeflemitor.

― Mie-mi place mai degrabă să le elucidez.

― Credeţi că o să reuşiţi să-l găsiţi pe asasinul fraţilor Salta şi al Carolinei Nogard?

― Încerc, în orice caz. Cititorilor mei o să le placă.

― N-aţi vrea să-mi povestiţi şi mie unde aţi ajuns cu investigaţiile?

Ea dădu din cap.

― E mai bine să ne vedem fiecare de treaba lui. Aşa, nu o să ne călcăm pe picioare.

Méliès îşi introduse în gură un chewing-gum de-al lui. Când mesteca, se simţea totdeauna mai în largul său.

― Ce e după uşa asta neagră?

Preţ de o clipă, Laetitia Wells fu surprinsă de întrebarea neaşteptată şi simţi o jenă pe care şi-o camuflă la repezeală.

Dădu din umeri.

― Biroul meu. Nu vi-l arăt, fiindcă acolo e un adevărat talmeş-balmeş.

Şi zicând acestea, scoase o ţigară, o potrivi într-un portţigaret lung şi o aprinse cu o brichetă în formă de corb.

Méliès se întoarse la subiectul care îl preocupa:

― Vreţi deci să ţineţi secrete rezultatele anchetei pe care o faceţi. Eu o sa vă spun, totuşi, unde am ajuns cu a mea.

Ea suflă în aer un norişor de fum sidefiu.

― Cum doriţi.

― Să recapitulăm. Cele patru victime ale noastre lucrau la CCG. Am putea fi înclinaţi să presupunem un mobil obscur, bazat pe invidie profesională. În marile întreprinderi, rivalităţile sunt frecvente. Angajaţii se sfâşie între ei pentru o mărire de salariu sau o avansare, iar în lumea ştiinţifică eşti deseori avid de câştig. Ipoteza chimistului rival pare verosimilă, trebuie să recunoaşteţi. Ar fi putut să-şi otrăvească colegii cu o substanţă cu efect întârziat şi radical, ceea ce s-ar potrivi perfect cu ulceraţiile descoperite în sistemul digestiv la autopsie.

― O luaţi iarăşi razna, comisare. Sunteţi obsedat de ideea otrăvirii şi uitaţi sistematic de frica întipărită pe feţele lor. Un stres extrem poate provoca la fel de bine ulceraţii, iar toate cele patru victime de care ne ocupăm au fost cumplit de înspăimântate. Spaima, comisare, spaima este cheia întregii probleme, şi nici dumneavoastră, nici eu n-am reuşit încă să înţelegem ce anume a provocat groaza care şi-a lăsat urma pe fiecare dintre cele patru chipuri.

Méliès protestă:

― Se-nţelege că şi eu m-am întrebat serios ce e cu frica asta, şi chiar m-am gândit la toate lucrurile care îi înspăimântă pe oameni!

Ea mai suflă un norişor de fum.

― Dumneavoastră de ce anume vă e teamă, comisare?

Fu luat prin surprindere, dat fiind că se pregătea să îi pună aceeaşi întrebare.

― Păi... hm, eu...

― Trebuie să existe ceva de care vă temeţi mai mult decât de orice, nu?

― Sunt de acord să vă mărturisesc ce anume este, cu condiţia să-mi spuneţi şi dumneavoastră la fel de sincer acelaşi lucru.

Ea îl privi în ochi şi ripostă:

― De acord.

Méliès şovăi câteva clipe, apoi se bâlbâi:

― Mă... mă tem de... mă tem de lupi.

― De lupi?

Izbucni în râs; repetând întruna cuvintele "de lupi". Se ridică şi îi mai turnă nişte mied.

― Eu am spus adevărul, acum e rândul dumneavoastră.

Laetitia se ridică şi se uită pe fereastră. Părea că întrezăreşte în depărtare ceva interesant.

― Hm... mie mi-e teamă... mi-e teamă de dumneavoastră.

― Nu vă mai bateţi joc, mi-aţi promis să fiţi sinceră.

Ea se întoarse şi suflă un nou colac de fum. Prin fumul verde-albăstrui, ochii de culoare mov îi străluceau ca nişte stele.

― Dar sunt cât se poate de sinceră. Mi-e teamă de dumneavoastră şi prin dumneavoastră de toată omenirea. Mă tem de bărbaţi, de femei, de bătrâni, de bătrâne, de sugari, de copii. Ne comportăm cu toţii pretutindeni ca nişte sălbatici. Găsesc că suntem hidoşi, fizic vorbind. Nici unul din noi nu egalează frumuseţea unui calmar sau a unei muşte...

― Chiar aşa!

Atitudinea tinerei femei se schimbase complet. Privirea ei, de obicei atât de stăpânită, părea acum tulburată de o slăbiciune secretă; în ochi i se citea nebunia. Părea posedată de un duh rău care o făcea să se lase cuprinsă cu suavitate de demenţă. Barajele se rupeau unul câte unul. Cenzura dispăruse cu totul: părea să fi uitat cu desăvârşire că. discuta cu un comisar de poliţie pe care abia îl cunoştea.

― Găsesc că suntem pretenţioşi, aroganţi, mărginiţi, mândri de-a fi oameni. Mă tem de ţărani, de preoţi şi de soldaţi, mă tem de medici şi de bolnavi, mă tem de cei care îmi vor răul şi de cei care îmi vor binele. Distrugem tot ce atingem şi murdărim tot ce nu putem distruge. Nimic nu scapă