— Ah! făcu Spiridon, prefăcându-se surprins.

  — Nu e ce crezi dumneata, se apără Băleanu. Nu e una d-alea, ştii, înţelegi ce vreau să spun. E o femeie măritată. O iubesc de mult. Ca să-ţi mărturisesc adevărul, ne iubim… E o dragoste curată, pot spune. Eu aş fi vrut să divorţeze, să se despartă de soţul ei, dar ea amână mereu. îi e şi greu, de altfel, căci e de o familie foarte bună şi bărbatul ei e un om bogat. Foarte bogat, pot spune. E în petrol, are şi fabrici. Ea, deşi de familie, nu e bogată. Cu leafa mea de locotenent, înţelegi.? Poate mai târziu…

  Se opri brusc, ca şi cum s-ar fi sugrumat de o mare emoţie, şi trase prelung din ţigară.

  — Ei! felicitările mele! exclamă Vădastra, neştiind ce să spună. Dar când ai cunoscut-o…?

  — O cunosc mai demult. N-am îndrăznit să-i spun, ştii, că o iubesc. Veneam deseori pe la ei prin casă, mai ales că bărbatul ei e mai tot timpul la Ploieşti sau la Câmpina, dar nu-i spuneam. Voiam să văd întâi dacă şi ea are faţă de mine aceleaşi sentimente. Numai după ce am înţeles, după privirile ei şi după cuvintele pe care mi le adresa, că şi ea mă iubeşte, atunci i-am spus… Şi atunci mi-a spus şi ea… Şi ştii, am convins-o să vină la mine, când bărbatu-su e la treburile lui… E mai sigur aşa…

  — De mine ştie ceva? întrebă Spiridon emoţionat deodată.

  — Cum să nu! I-am spus tot, de la început. Cine eşti, ce capacitate, mă rog, i-am vorbit aşa, ca despre un prieten…

  — îţi mulţumesc foarte mult, făcu Spiridon umezindu-şi buzele. Cred că şi-a făcut o părere bună despre mine. I-ai spus ce relaţii am, în ce familii bune mă învârtesc, şi preocupările mele intelectuale…?

  Locotenentul, încântat că discuţia nu se mai poartă asupra vizitei din noaptea trecută, destăinui lui Spiridon tot ce spusese despre el, încă din timpul când nu-şi mărturisise dragostea; cum Vădastra este un om care vede lumea altfel decât restul oamenilor, având preocupări deosebite, şi o vastă cultură; ce putere de muncă are el, putând face atâtea lucruri: avocatură, filosofie, politică…

  — I-ai spus asta? şopti înfrigurat Spiridon. Şi ea ce zicea?

  — Te cunoaşte acum cum nici prin gând nu-ţi trece, făcu locotenentul cu hotărâre. Dacă-ţi spun că am vorbit mereu de dumneata…

  — Da, dar nici nu ştie cum arăt la faţă, îl întrerupse Spiridon cu un uşor regret în glas.

  — Are să te întâlnească într-o zi. Mai târziu, căci acum se jenează… Ştii, nu-i convine să se afle că mă iubeşte şi vine noaptea la mine.

  — E frumoasă? întrebă Spiridon.

  Locotenentul îl privi cu seriozitate, lung, apoi plecă ochii în jos, ca pentru sine:

  — E cea mai frumoasă femeie din Bucureşti! Vădastra nu se putu reţine să nu ofteze, copleşit.

  — Bravo! te felicit din inimă!

  Băleanu, totuşi, părea preocupat. Aprinse o ţigară silindu-se să-şi regăsească zâmbetul. Spiridon îl privea cu o mare intensitate.

  — Asta e că, deşi ne iubim, totuşi e un adulter, un păcat, vorbi cu gravitate Jocotenentul.

  — Ce-are a face?! îl întrerupse nervos Spiridon. Cine se mai gândeşte în zilele noastre la asemenea prostii?… Dacă bărbatu-su o neglijează…

  — Evident că o neglijează, spuse Băleanu, dar aşa e viaţa lui, tot pe la Câmpina, pe la Ploieşti, prin străinătate… Nu se poate câştiga o avere de aproape o sută de milioane stând mereu acasă…

  — Cât spui că are?! strigă Vădastra sărind de pe scaun. O sută de milioane…?

  — Poate atâta n-o avea el, dar pe aproape. Are nu ştiu câte terenuri la Câmpina, care abia acum încep să fie exploatate; plus acţiuni, plus consiliile de administraţie la nu ştiu câte societăţi…

  — O sută de milioane!… repetă în neştire Vădastra. Auzi, domnule, o*sută de milioane…!

  Se simţi deodată năpădit de ură şi începu să se plimbe agitat prin cameră.

  — Cum e posibil ca un om oarecare să aibă o sută de milioane? exclamă el indignat.

  — Nu e un oarecare, îl apără Băleanu cu seriozitate. E un om priceput, şi apoi a avut noroc cu un unchi al lui, care a cumpărat înainte de război terenurile şi le-a lăsat moştenire, şi apoi, munceşte de dimineaţă până seara…

  — Dar câţi alţii nu muncesc, şi cu ce se aleg? îl întrerupse Spiridon. Şi oameni capabili, care au un ideal în viaţă, nu aşa simpli milionari… Ce face el cu atâţia bani? La ce-i folosesc milioanele?… Să am eu, domnule, banii lui, câte nu aş face?!

  — Nu e aşa de uşor pe cât îţi închipui, spuse Băleanu. Trebuie să te ocupi de milioane, căci nici ele nu-ţi vin singure. Şi pe urmă, să nu crezi că un om atât de bogat trăieşte mai bine ca noi. Are mai multe griji ca noi, şi din banii lui trăiesc şi alţii pe de lături. Sunt fel de fel de societăţi de binefacere, şi aşezăminte şi mai ştiu eu ce, care vin mereu şi cer subvenţii…

  — Ce-nseamnă societăţi de binefacere? exclamă exasperat Spiridon. Un pretext, ca să nu spui că nu vrei să ajuţi pe alţii. Eu, de pildă, dacă m-aş duce la el şi i-aş spune planurile mele, crezi că mi-ar da zece, cincisprezece milioane…?

  — Cam mult, zâmbi locotenentul. Am auzit că dă burse unor studenţi din satele unde sunt terenurile lui, dar sume mici.

  — Cred şi eu! Pomană de câteva mii de lei pe lună. Dar pentru o operă mare n-ar găsi bani, pentru un om capabil, cu planuri îndrăzneţe… Ei, dar lasă, adăugă el după o scurtă tăcere, poate că se întoarce roata, odată şi odată! Oi găsi şi eu odată bani, să-mi pun în aplicare planurile mele.