Temple mai priveşte o clipă uşa goală, ridică din umeri, se urneşte din loc, ia banii pe care i-a lăsat Nancy, priveşte în jur prin cameră, se îndreaptă spre pupitrul acoperit de tot felul de lucruri în dezordine şi ia de acolo o greutate de ţinut hârtiile, se reîntoarce spre masă şi pune banii sub acest obiect; acum se mişcă repede şi cu fermitate, şi ia pătura de pe masă şi se îndreaptă spre uşa camerei copiilor, şi iese prin ea. O secundă sau două, apoi ţipă. Luminile pâlpâie şi încep să se stingă, se pierd repede în întunericul total, mai presus de ţipetele ei.

 

Scena e în întuneric desăvârşit.

Scena a treia

Aceeaşi ca în Scena I. Biroul guvernatorului. Ora 3.09 a.m. Doisprezece martie.

 

Luminile apar în stânga sus. Scena este aceeaşi ca mai înainte, în Scena I, cu excepţia faptului că Gowan Stevens este aşezat acum pe scaunul din spatele biroului, acolo unde fusese aşezat guvernatorul, şi guvernatorul nu mai e în cameră. Temple este acum în genunchi în faţa biroului, cu faţa spre el, cu braţele pe tăblia biroului, şi cu faţa ascunsă în mâini. Stevens e acum în picioare alături de ea, dominând-o cu înălţimea lui. Acele ceasului arată trei şi nouă minute.

 

Temple nu ştie că guvernatorul a ieşit şi că soţul ei e acum în cameră.

 

TEMPLE

(cu faţa încă ascunsă)

Şi asta e tot. A venit poliţia, şi asasina era încă aşezată pe un scaun în bucătărie în întuneric, spunând, „Da, Doamne, eu am făcut-o” şi apoi în celulă la închisoare încă spunând asta.

(Stevens se apleacă şi îi atinge braţul, ca şi cum ar vrea s-o ajute să se ridice. Ea rezistă, deşi încă nu-şi înalţă capul)

Nu încă. Rolul meu este să stau aşa jos, la pământ, până când onorabilul domn sau Excelenţa Sa ne îndeplineşte rugămintea, nu? Sau eu mi-am jucat deja greşit rolul pentru totdeauna chiar dacă statul nostru suveran mi-ar oferi o batistă chiar din buzunarul lui de la halatul ales prin sufragiu public? Pentru că vezi?

(îşi înalţă chipul, oarbă, fără lacrimi, fără să se uite spre scaunul unde l-ar vedea acum pe Gowan în locul guvernatorului, în plină lumină)

Şi încă n-am lacrimi.

 

STEVENS

Ridică-te, Temple.

(încearcă s-o ridice iarăşi, dar înainte de a putea face aceasta, ea se ridică singură – acum stă în picioare, cu faţa încă întoarsă de la biroul guvernatorului, încă oarbă; îşi întinde braţul aproape cu gestul unei fetiţe pe punctul să izbucnească în plâns, dar în schimb îşi apără doar ochii de lumină până i se obişnuiesc cu lumina vie)

 

TEMPLE

Şi nici ţigara; de data asta e sigur că nu o să mai ia mult timp, întrucât tot ce are el de spus este Nu.

(încă fără să se întoarcă să privească spre scaun, chiar dacă acum vorbeşte direct cu guvernatorul, care, crede ea, e aşezat în spatele biroului)

Pentru că nu ai de gând să o salvezi, nu-i aşa? Pentru că toate astea nu au fost făcute de dragul sufletului ei pentru că sufletul ei nu are nevoie de aşa ceva, ci pentru sufletul meu.

 

STEVENS

(blând)

De ce să nu termini întâi? Spune şi restul. Începuseşi să spui ceva despre închisoare.

 

TEMPLE

Închisoarea. Înmormântarea a fost a doua zi – Gowan de-abia ajunsese la New Orleans, aşa că a luat un avion îndărăt în dimineaţa aceea – şi la Jefferson tot ce merge spre cimitir trece prin faţa închisorii, sau ce merge spre oriunde în oricare altă parte, trecând chiar pe sub fereastra de sus cu gratii – camera cea mare şi celulele în care deţinuţii negri – cartoforii şi traficanţii de whisky şi vagabonzii şi asasinii şi ucigaşele şi ele – pot să se uite jos în stradă şi să se bucure şi ei de înmormântări. Aşa. Câte unul, vreun alb pe care-l cunoşti, este în închisoare sau la spital, şi poţi să spui dintr-odată: Ce îngrozitor; nu de ruşinea sau de suferinţa lui, ci din cauza zidurilor, lacătelor, şi înainte chiar să-ţi dai seama i-ai şi trimis cărţi de citit, cărţi de joc, jocuri de răbdare, să-şi treacă timpul. Dar nu negri. Nici măcar nu te mai gândeşti la cărţi de joc şi la jocuri şi la cărţi de citit. Şi dintr-odată îţi dai seama cu un fel de spaimă că aceştia nu numai că au scăpat acum de obligaţia să mai citească, au scăpat şi de trebuinţa de a scăpa. Aşa că ori de câte ori treci prin faţa închisorii, poţi să-i vezi – nu, nu pe ei, pe ei nu-i vezi deloc, le vezi doar mâinile printre gratiile ferestrelor, nu bătând în ele, sau împletindu-se pe după ele sau chiar ţinându-se de ele, încleştându-se de gratii aşa cum ar face-o mâinile albe, ci zăcând doar acolo în interstiţii, nu odihnindu-se, dar chiar în odihnă acum, de pe acum mulate şi în largul lor şi deloc speriate ca peste coamele plugurilor şi pe securi şi pe sape, şi pe cârpele şi măturile şi balansoarele leagănelor copiilor albi, până când şi gratiile astea de oţel li se potrivesc acum în mâini fără vreo frică sau angoasă. Vezi? nu umflate şi contorsionate de muncă, deloc, ci chiar bătucite şi făcute suple de muncă, netede şi chiar moi de muncă, ca şi cum doar cu mărunţişul acesta ca un rest dat înapoi şi făcut din simpla sudoare ei ar fi şi căpătat acelaşi lucru pentru care albii trebuie să plătească dolari pe câte o picătură. Nu sunt imuni la lucru, şi nici împăcaţi cu munca nu ar fi exact să spui, ci poate în alianţă cu munca şi astfel liberi de ea; în situaţie de armistiţiu, de pace cu ea; – aceleaşi mâini alungite suple senine şi imune faţă de spaimă, astfel încât toţi cei ce le stăpânesc trebuie să se uite afară cu ele, să vadă cu ele – să privească cu ele şi prin ele la ce se întâmplă afară – înmormântările, trecerea pietonilor, oamenii, libertatea, lumina soarelui, aerul curat –