ştii cum sunt iernile aici, mi-a spus Reiko, bătându-mă pe umăr şi îndemnându-mă să stau pe canapea. S-a aşezat lângă mine. Sunt lungi şi aspre. Nu vezi decât zăpadă, zăpadă şi iar zăpadă. Umezeala şi frigul îţi pătrund în oase. Ne petrecem iarna curăţind zăpada. În rest, stăm în casă, unde-i cald şi bine, şi ascultăm muzică, stăm de vorbă sau tricotăm. Dacă n-ar fi atât de spaţios apartamentul acesta, ne-am sufoca. O să vezi cum e aici dacă vii la iarnă.

  Reiko oftă adânc, de parcă s-ar fi apropiat iarna şi îşi puse mâinile pe genunchi.

  — Aici o să dormi tu, spuse ea, bătând uşor canapeaua. Noi ne culcăm în dormitor. Sper că o să-ţi fie bine aici.

  — Sunt sigur că o să-mi fie bine.

  — Deci, ne-am înţeles! Noi ne întoarcem pe la cinci. Eu şi Naoko avem diverse treburi de făcut până atunci. Ne aştepţi aici? Te deranjează dacă rămâi singur?

  — Deloc. O să învăţ la germană.

  După ce-a plecat Reiko, m-am întins pe canapea şi am închis ochii. Era linişte şi m-am lăsat furat de gânduri. Brusc, ca din senin, mi-am amintit de o excursie pe care am făcut-o cu Kizuki, cu motocicleta. Mi-am dat seama că şi atunci era toamnă. Oare câţi ani trecuseră? Da, patru ani. Mai persista parcă şi acum mirosul jachetei din piele a lui Kizuki şi îmi răsuna în urechi zgomotul infernal făcut de Yamaha cea roşie de 125 CP. Ne-am dus undeva pe malul mării, departe, şi ne-am întors în aceeaşi seară, epuizaţi. Nu se întâmplase nimic deosebit în excursia aceea, dar mi-o aminteam foarte clar. Vântul aspru de toamnă îmi vâjâia în urechi şi cu toate că mă ţineam strâns de Kizuki, când am ridicat privirile spre cer, am avut senzaţia că o să fiu absorbit în spaţiu.

  Am zăcut aşa o bună bucată de vreme, lăsându-mi mintea să hoinărească printre amintiri. Nu ştiu de ce, dar această cameră mă făcea să-mi amintesc secvenţe la care poate nu mă gândisem niciodată. Unele erau plăcute, altele aduceau cu ele o umbră de tristeţe.

  Oare cât oi fi stat aşa? Eram atât de absorbit de torentul acela de amintiri (şi nu exagerez deloc dacă-i spun torent, ca unul ce ţâşneşte dintre stânci), încât nici n-am băgat de seamă când a deschis Naoko uşa şi a intrat. Când m-am uitat mai bine, am văzut-o în faţa mea. Am ridicat capul şi am privit-o în ochi. La început am crezut că e doar o imagine născocită de propria mea fantezie, dar era Naoko în carne şi oase.

  — Dormeai? m-a întrebat ea în şoaptă.

  — Nu, mă gândeam. Ce mai faci? am întrebat-o eu, ridicându-mă.

  — Bine, a răspuns ea cu un zâmbet pal, ce părea că vine dintr-o scenă îndepărtată. Nu prea am timp şi n-ar trebui să mă aflu aici, acum. Am întins-o pentru câteva minute, dar trebuie să mă întorc imediat. Nu-ţi displace părul meu?

  — Absolut deloc. E drăguţ.

  Era pieptănată simplu, ca o şcolăriţă, având părul prins cu o agrafă într-o parte, ca în vremurile de demult. Îi venea foarte bine, de parcă ar fi purtat pieptănătura aceea dintotdeauna. Arăta ca o fată frumoasă dintr-o gravură medievală.

  — Reiko şi-a dat toată silinţa să mă tundă. Chiar crezi că-mi vine bine aşa?

  — Bineînţeles.

  — Mama zice că-mi stă groaznic.

  A scos agrafa şi a lăsat părul să cadă, l-a netezit cu degetele şi şi-a prins agrafa din nou. Agrafa avea formă de fluture.

  — Voiam să te văd înainte de a fi toţi trei împreună. Nu am să-ţi spun ceva deosebit, dar voiam să-ţi văd chipul şi să mă obişnuiesc cu ideea că eşti aici. Dacă n-aş fi procedat aşa, mi-ar fi fost foarte greu. Sunt atât de nesociabilă!

  — Te-ai obişnuit un pic?

  — Da, un pic, spuse ea, atingându-şi iar agrafa, dar acum trebuie să plec.

  — Bine.

  — Watanabe, îţi mulţumesc din suflet că ai venit să mă vezi. Sunt foarte fericită. Dacă tu consideri că-i o povară pentru tine să stai cu mine, te rog spune-mi. Acesta e un loc special, cu un sistem special şi sunt persoane care nu se pot acomoda. Dacă simţi lucrul acesta, te rog spune-mi cinstit. N-o să mă supăr. Aici suntem cinstiţi unii faţă de alţii, ne spunem tot felul de lucruri cu inima deschisă.

  — Am să-ţi spun dacă e cazul. O să fiu cinstit.

  Naoko s-a aşezat pe canapea şi s-a rezemat de mine. Când i-am cuprins umerii, şi-a lăsat capul pe umărul meu şi şi-a lipit faţa de gâtul meu. A rămas nemişcată o vreme, de parcă ar fi vrut să-mi ia temperatura. Simţeam că-mi bate inima mai tare. După un timp, s-a ridicat fără să spună nimic şi a ieşit din cameră încet, aşa cum intrase.

  După ce-a plecat Naoko, m-am întins pe canapea. Nu intenţionam să dorm, dar am adormit. A fost un somn adânc, liniştit, de care nu mai avusesem parte de multă vreme… plin de senzaţia că Naoko e prin apropiere. În bucătărie erau vasele pe care le folosea Naoko, în baie era periuţa de dinţi a lui Naoko, în dormitor era patul în care dormea Naoko. Pentru că am dormit atât de bine, am simţit cum oboseala părăseşte fiecare celulă, fiecare colţişor din trupul meu. Am visat un fluture care dansa în lumina palidă a amurgului.

  Când m-am trezit, ceasul meu de mână indica ora patru şi treizeci şi cinci de minute. Lumina îşi schimbase intensitatea, vântul încetase, forma norilor era diferită. Transpirasem în somn, aşa că m-am şters pe faţă cu un prosop mic pe care l-am scos din rucsac şi mi-am pus o cămaşă curată. M-am dus la bucătărie, am băut nişte apă şi am rămas acolo câteva clipe, ca să privesc pe fereastra din faţa chiuvetei. În dreptul ferestrei era fereastra clădirii vecine şi pe dinăuntrul acesteia