acea înclinaţie de a ţinti către ceva care este mai presus de obişnuit, înclinaţie numită, după împrejurări, spiritul libertăţii sau al progresului, al perfecţionării. Spiritul perfecţionării nu este totdeauna şi un spirit al libertăţii, căci el poate urmări să impună prin forţă anumite îmbunătăţiri unor oameni care nu le vor; iar spiritul libertăţii, în măsura în care opune rezistenţă unor asemenea îmbunătăţiri, poate să se alieze temporar şi local cu cei ce se opun îmbunătăţirilor. Dar singura sursă permanentă, şi care nu dă greş niciodată, a îmbunătăţirilor este libertatea, deoarece graţie ei pot exista tot atâtea centre independente de promovare a îmbunătăţirilor câţi indivizi sunt. Oricum însă principiul progresului, indiferent ce formă ar îmbrăca, aceea a dragostei de libertate sau a dorinţei de mai bine, se opune domniei Obiceiului, deoarece implică cel puţin eliberarea de sub jugul acestuia; iar confruntarea dintre ele constituie principalul obiect de interes pentru istoria omenirii. Cea mai mare parte a lumii nu are, la propriu vorbind, o istorie, despotismul Obiceiului fiind încă deplin. Acesta este cazul întregului Orient. Acolo Obiceiul este, în orice chestiune, instanţa ultimă; justiţia şi dreptatea înseamnă conformare faţă de Obicei; argumentului bazat pe Obicei nu se gândeşte nimeni să-i opună rezistenţă, decât poate vreun tiran îmbătat de putere. Iar rezultatele sunt lesne de văzut. Trebuie că naţiunile din acea parte a lumii s-au caracterizat cândva prin originalitate; ele nu s-au născut ştiutoare de carte, numeroase şi pricepute în atâtea chestiuni ale vieţii, ci au reuşit prin propriile lor eforturi să ajungă astfel, fiind pe vremea aceea cele mai mari şi mai puternice naţiuni ale lumii. Ce sunt însă ele azi? Supusele sau subordonatele unor seminţii ai căror strămoşi rătăceau prin păduri pe vremea când cei ai naţiunilor orientale aveau palate minunate şi temple splendide, dar asupra cărora Obiceiul exercita numai o domnie parţială, alături de libertate şi de progres. Se poate întâmpla, pare-se, ca un popor să progreseze pe o anume perioadă de timp şi apoi să înceteze a mai progresa; când se întâmplă acest lucru? Atunci când poporul în cauză încetează de a mai poseda individualitate. Dacă naţiunile Europei vor avea parte de o schimbare similară, ea nu se va produce în exact acelaşi mod: despotismul obiceiului ce ameninţă aceste naţiuni nu este chiar stagnare. El proscrie singularitatea, dar nu exclude orice schimbare, cu condiţia ca toţi să se schimbe deodată. Ne-am lepădat de costumaţia fixă a strămoşilor noştri; omul trebuie încă să se îmbrace la fel ca ceilalţi, dar moda se poate schimba o dată sau de două ori pe an. Avem astfel grijă ca, atunci când se produce o schimbare, ea să aibă loc de dragul schimbării înseşi, şi nu plecând de la o idee anume de frumuseţe sau comoditate; căci una şi aceeaşi idee de frumuseţe sau comoditate nu ar putea să le vină tuturor în acelaşi timp şi nici să fie abandonată deodată, în alt moment, de către toţi. Dar la noi se înregistrează nu numai schimbări, ci şi progrese: facem încontinuu noi invenţii în mecanică, păstrându-le până când sunt, la rândul lor, înlocuite cu altele, superioare; suntem dornici de îmbunătăţiri în politică, în educaţie, chiar şi în morală, cu toate că în acest din urmă domeniu ideea noastră de mai bine constă în principal în încercarea de a convinge sau forţa pe alţii să fie la fel de buni pe cât suntem noi. Nu împotriva progresului avem noi obiecţii; dimpotrivă, ne măgulim pe noi înşine că am fi oamenii cei mai progresişti din câţi au trăit vreodată. Individualitatea este cea cu care ne războim; şi am fi convinşi că am făcut minuni dacă am reuşi să facem în aşa fel încât să fim toţi la fel, uitând că tocmai deosebirea dintre o persoană şi alta este în genere primul lucru care atrage atenţia asupra imperfecţiunii proprii şi a superiorităţii altcuiva sau a posibilităţii de a crea un lucru mai bun decât oricare din acestea, împletind avantajele amândurora. Avem un exemplu cu valoare de avertisment în China – o naţiune cu mult talent şi, în anumite privinţe, chiar multă înţelepciune, mulţumită şansei rare de a fi beneficiat devreme de o seamă de obiceiuri, deosebit de bune, datorate, într-o anumită măsură, unor oameni cărora chiar şi cei mai luminaţi europeni trebuie să le recunoască, între anumite limite, titlurile de înţelepţi şi filozofi. Remarcabile sunt, de asemenea, mijloacele pe care le pun în joc chinezii spre a întipări, pe cât este posibil, cea mai înaltă înţelepciune de care dispun în mintea fiecărui membru al comunităţii şi de a asigura ca persoanele ce şi-au însuşit cel mai mult din această înţelepciune să ocupe posturile de onoare şi de putere. Cu siguranţă că oamenii care au făcut toate acestea descoperiseră secretul capacităţii omului de a progresa şi ar fi fost de aşteptat să se menţină ferm în fruntea evoluţiei întregii lumi. Dar, ei s-au transformat, dimpotrivă, într-un popor staţionar – au rămas pe loc timp de mii de ani; iar dacă este ca ei să progreseze în continuare, acest lucru trebuie făcut prin mijlocirea străinilor. Chinezii au reuşit dincolo de orice aşteptări în ceea ce filantropii englezi încearcă cu atâta sârg să facă – în a-i face pe toţi oamenii la fel, determinându-i să-şi călăuzească gândurile şi comportarea după aceleaşi maxime şi reguli; iar rezultatele sunt cele pe care le vedeţi. Le régime22 modern al opiniei publice este, într-o formă neorganizată, ceea ce sunt, în formă organizată, sistemele politice şi educaţionale chinezeşti; iar dacă individualitatea nu va fi capabilă să se afirme cu succes împotriva acestui jug, Europa, în ciuda nobilelor sale antecedente şi a creştinismului pe care îl profesează, va tinde să devină o a doua Chină.

Ce a făcut ca până acum Europa să fie ferită de o atare soartă? Ce anume a făcut ca familia naţiunilor europene să fie partea care progresează, şi nu cea care stagnează, a omenirii? Nu faptul că ele ar avea anumite calităţi superioare, căci acestea, dacă există, sunt efectul şi nu cauza