— Cunoaşteţi paturile acelea de la armată, care la mijlocul nopţii se închid peste tine, te înghit ca o plantă carnivoră? Dimineaţă camarazii tăi vin, nu mai e Dovală, nimic nu mai e, numai ochelarii şi-un şiret de bocanc, patul se linge pe buze şi scoate rîgîieli discrete?

Ici-colo chicoteli. Publicul nu e sigur dacă îi e îngăduit să rîdă într-un moment ca ăsta. Numai cei doi tineri adolescenţi în haine de piele, numai ei lasă să se rostogolească un rîs surd şi îndelung, un fel de gargariseală ciudată. Răspîndesc nelinişte la mesele din apropierea lor. Îi privesc şi mă gîndesc cum am înghiţit zi de zi, de-a lungul a douăzeci şi cinci de ani, înfăţişarea unor asemenea oameni, pînă cînd a venit un moment, după Tamara, fără Tamara, momentul în care, pare-se, n-am mai putut să înghit şi am început să împroşc asta în afară.

— Scoală, îmi spune plutonierul, ce te-ai culcat? Şi eu mă scol, aştept. Ca şi cum de-ndată ce el o să plece de-aici, eu o să mă culc din nou. Nu pentru mult timp, numai pînă cînd o să treacă totul şi-o să dăm totul uitării, şi-o să ne-ntoarcem la ce-a fost înainte de toate prostiile astea.

— Şi el începe deja să se enerveze din cauza mea, plutonierul, dar se enervează cu prudenţă. Mişcă, îmi spune, stai aici, lasă-mă să-ţi fac eu bagajul. Eu nu-nţeleg. Plutonierul o să-mi facă mie bagajul? Asta e ca şi cum, ştiu eu, Saddam Hussein s-ar apropia de tine într-un restaurant: Nu vă vine cumva o toană să gustaţi un sufleu de fructe de pădure cu cremă caramel făcut de mîna mea?

Se opreşte, aşteaptă un rîs care ezită să sosească. Ochii i se umbresc cu repeziciune. Vede capcana în care a căzut publicul: povestea pe care i-o istoriseşte el exclude orice posibilitate de a rîde. Văd cum îi acţionează gîndul. Trebuie să traseze din nou, şi urgent, hotarele terenului de joc. Ne acordă autorizaţie de rîs: Aţi auzit-o pe aia cu femeia care e bolnavă în fază terminală de o boală incurabilă, să nu-i spunem numele ca să nu-i facem reclamă disimulată? Îşi desface braţele pentru o îmbrăţişare largă, şi e tot numai o arteziană de veselie. Pe scurt, femeia îi spune lui bărbatu-său: Am visat că dacă facem sex anal, asta o să mă vindece. N-aţi auzit chestia? Pe ce lume trăiţi? Ascultaţi atent. Soţul – asta i se pare niţel bizar, dar ce nu faci ca să-ţi vindeci nevasta. Bun, intră noaptea în pat, fac sex anal, ţac-pac, adorm. Dimineaţa soţul se scoală, întinde mîna spre partea ei din pat – locul e gol! Sare-n picioare, sigur că asta e, dar, uite-uite, o aude cîntînd la bucătărie. Aleargă acolo, nevastă-sa stă, pregăteşte-o salată, îi zîmbeşte, arată trăsnet. Ascultă ce s-a-ntîmplat, îi spune ea, am dormit minunat, m-am trezit devreme, m-am simţit deodată bine, chiar bine-bine de tot, m-am dus la spital, mi-au făcut analize, radiografii, mi-au spus că m-am vindecat! Că sînt un miracol medical! Soţul aude, izbucneşte într-un plîns îngrozitor. De ce plîngi? întreabă ea. Nu te bucuri că m-am vindecat? Ba da, mă bucur, fireşte că mă bucur, îi spune el printre lacrimi, mă gîndesc numai c-aş fi putut-o salva şi pe maică-mea!

O parte din public strîmbă din nas, cei mai mulţi dintre spectatori rîd cît îi ţine gura. Rîd şi eu. Ce să-i faci, gluma e bună. Măcar de-aş izbuti s-o ţin minte. Dovală ne cercetează atent. Ne scanează cu repeziciune. A fost o mişcare înţeleaptă, îşi spune lui însuşi cu voce tare, cu toate astea încă mai ai acel ceva, Doviniu, şi se bate pe piept cu palma desfăcută, o lovitură uşoară care se deosebeşte numai foarte puţin de una din loviturile lui violente.

— Stau aşadar la o parte, şi plutonierul se repede asupra rucsacului meu, îmi adună lucrurile împrăştiate pe pat, sub pat, dă năvală ca şi cum ar intra într-o casă din teritoriile ocupate, zbang! Război! Bagă înăuntru, îndeasă în rucsac fără nici o ordine, fără nici o formă, fără nici un gînd, ce-o să spună tata cînd o să vadă cu ce rucsac mă-ntorc la el. Şi-n clipa-n care gîndesc lucrul ăsta, picioarele mi se moaie şi cad pe alt pat.

Dă din umeri. Zîmbeşte slab. Mi se pare că şi-acum îi e greu să respire.

— Haide, să-i dăm drumul forward, e interzis să enervezi publicul, sîntem oameni ai satisfacţiilor rapide, tzzz! Alerg cu rucsacul după plutonier şi cu coada ochiului îmi văd camarazii, pe teren, cum mă privesc ca şi cum ar şti de-acum ceva, poate c-au văzut că vulturii încep să zboare spre nord. Tavarişci – textul vulturilor el îl prezintă cu un puternic accent rusesc – la Ierusalim este un cadavru proaspăt!

L-am văzut mergînd după plutonier, o siluetă mititică, gîrbovită sub greutatea rucsacului. Ţin minte că ne-am întors cu toţii şi l-am privit, şi m-am gîndit că exact aşa – numai fără rucsac – arăta atunci cînd ne despărţeam în staţia de autobuz, şi el se tîra fără chef înspre cartierul lui.

Cineva din grupa lui a lăsat să-i scape pe socoteala lui o glumă, dar de astă dată n-a rîs nimeni. Nu ştiam de ce-au venit să-l cheme la comandant, şi nu ştiu dacă pînă cînd am terminat premilităria careva din colegii lui de clasă a descoperit ce se întîmplase şi unde fusese luat. Nici unul dintre comandanţi nu ne-a spus nimic, şi noi n-am întrebat. Sau, cel puţin, eu n-am întrebat. Ştiam doar că soldăţica venise să-l cheme, şi el s-a ridicat şi a plecat după ea, şi după cîteva minute l-am văzut mergînd cu rucsacul după plutonier la un jeep