luna mai, o singură dată au mai reuşit, într-adevăr, să facă amor, într-o altă ascunzătoare pe care o ştia Julia, şi anume în clopotniţa unei biserici căzute în ruină, singura care mai stă în picioare dintr-o zonă devastată de o bombă atomică, acum treizeci de ani. După ce ajungi la ea, este o ascunzătoare ideală, dar ajunsul până acolo este problema, în rest, nu se pot întâlni decât pe străzi, în fiecare seară în alt loc şi nu mai mult de o jumătate de oră o dată. Pe stradă pot vorbi, de obicei, dar cu o tehnică anume. Merg amândoi pe trotuarele aglomerate, duşi de valul de trecători, niciodată prea aproape unul de celălalt şi fără să-şi arunce nici măcar o privire, şi în felul acesta reuşesc să poarte o discuţie ciudată, intermitentă, care porneşte şi se opreşte ca lumina unui far, îngheţând la apariţia vreunei uniforme de-a Partidului sau în apropierea vreunui tele-ecran, ca să fie reluată apoi, după câteva minute, din mijlocul propoziţiei, sau suspendată brusc o dată ce ajung la locul convenit pentru despărţire şi continuată aproape fără nici o introducere a doua zi. Julia parcă este în elementul ei când poartă asemenea conversaţii, pe care ea le numeşte „discuţii în rate”. Se pricepe de minune să vorbească fără să-şi mişte buzele. O singură dată într-o lună întreagă de întâlniri nocturne au reuşit să se sărute. Cum mergeau amândoi, tăcuţi, pe o străduţă lăturalnică — Julia nu vrea niciodată să vorbească dacă nu se găsesc pe o stradă mai mare — când, deodată, s-a auzit o bubuială asurzitoare, pământul s-a zguduit, cerul s-a întunecat, iar Winston s-a trezit aruncat la pământ într-o parte, răvăşit şi îngrozit. Probabil că o rachetă căzuse la doi paşi de ei. Şi-a dat seama că obrazul Juliei era la câţiva paşi de al lui, palid, ca de mort, de un alb cretos. Până şi buzele îi erau albe. Moartă! A strâns-o în braţe şi a văzut că săruta o gură vie şi caldă. Dar simţea pe buze un fel de substanţă albă, prăfoasă, care se interpunea între ei. Amândoi aveau feţele pline de moloz.

Mai sunt şi seri când ajung la locul de rendez-vous şi trebuie să treacă unul pe lângă altul fără să se vadă, pentru că vreo patrulă tocmai a apărut de după colţ sau vreun elicopter se învârte peste capetele lor. Şi chiar dacă n-ar fi atât de periculos, tot le-ar fi greu să găsească timpul liber necesar pentru a se întâlni. Săptămâna de muncă a lui Winston este de şaizeci de ore, a Juliei şi mai lungă de atât, iar ziua liberă a fiecăruia depinde de volumul de muncă, aşa încât nu reuşesc prea des să se coordoneze. Pe lângă asta, Juliei i se întâmpla foarte rar să aibă o seară cu totul liberă. O mulţime de timp îşi petrece luând parte la conferinţe şi demonstraţii, împărţind broşuri pentru Liga Tineretului Anti-Sex, construind lozinci pentru Săptămâna de Ură, făcând colecte pentru campania de economisire şi altele asemenea. Merită, după părerea ei; merită, pentru că aşa te camuflezi. Dacă respecţi regulile mărunte, zice ea, le poţi încălca pe cele mari. Ba chiar l-a convins pe Winston să-şi mai sacrifice din timpul liber pentru a se angaja în munca voluntară la muniţie, pe care o fac din proprie iniţiativă membrii zeloşi ai Partidului. Aşa încât, o seară pe săptămână, Winston îşi petrece patru ore de lehamite paralizantă, înşurubând între ele nişte piese de metal care se introduc, probabil, în focoasele bombelor, într-un atelier prost luminat, unde se face curent şi unde bubuitul ciocanelor şi muzica de la tele-ecran se amestecă într-un vacarm lugubru.

Acum, în clopotniţa bisericii, au ocazia să umple găurile în conversaţie. Este o după-amiază caniculară. În cămăruţa de deasupra clopotelor, unde se refugiază, aerul fierbe, atmosfera e stătută şi miroase cumplit a găinaţ de porumbel. Ore întregi şed amândoi direct pe jos, în paie şi în praf, vorbind de una şi de alta şi ridicându-se pe rând, din când în când, ca să arunce o privire prin creneluri, să se asigure că nu se apropie cineva.

Julia are douăzeci şi şase de ani. Locuieşte într-un cămin, cu alte treizeci de fete.

— Tot timpul în putoarea aia de muieri! Ah, aşa nu pot suferi femeile, zice ea.

Lucrează, aşa cum bănuise el, la o maşină de scris romane, din Secţia Literatură, îi place munca ei, care constă, mai ales, în a manevra şi repara, dacă e cazul, un motor electric solid, dar complicat. Nu se consideră cine-ştie-ce deşteaptă, dar îi place să facă muncă manuală şi cunoaşte maşinăria ca pe propriul ei buzunar. Poate s ă-i descrie întregul proces de constituire a unui roman, de la linia generală trasată de Comisia de Planificare până la ultima virgulă pusă de Echipa de Rescriere. Dar produsul finit pe ea nu o interesează. Nu se omoară ea cu cititul, îl asigură pe Winston. Cărţile sunt un articol care trebuie produs, ca şi gemul sau şireturile de pantofi.

Nu păstrează nici o amintire despre ce s-a petrecut înainte de începutul anilor şaizeci şi singura persoană pe care a auzit-o vreodată vorbind mai tot timpul despre anii dinaintea Revolu ţiei era un bunic care, de altfel, a şi dispărut când ea avea vreo opt ani. La şcoală a fost căpitanul echipei de hochei şi a câştigat cupa la gimnastică doi ani la rând. A fost comandant de grupă la Spioni şi secretar pe ramură la Liga Tineretului, pe urmă a intrat în Liga Tineretului Anti-Sex. A avut întotdeauna caracterizări excelente. A fost chiar şi selecţionată — semn incontestabil de bună reputaţie — să lucreze la Pornosec, o subsecţie a Secţiei Literatură axată pe producerea de pornografii de doi bani care să fie apoi distribuite în rândurile prolilor. Cei care lucrează în subsecţia asta, adaugă ea, îi spun Jegăria. Acolo a lucrat, timp de un an de zile, la producerea unor c ărticele cu titluri de genul Povestiri picante sau O noapte într-o scoală de fete, care se ambalau în colete sigilate şi pe care le cumpărau