În clipa aia, "Găinarul" realizase că ia parte la o scenă autentică de lichidare pe care altminteri n-o întâlneşti decât în filmele de groază.

"Isuse Hristoase", ţipa el, şi Domnul se pare că l-a înzestrat cu forţa a zece inşi pe puţin, deoarece a reuşit să-l pocnească în mutră pe "Bani-Gata" şi să-şi plaseze cu toată forţa cizma lui americană în pendula Micuţului. Apoi a ţâşnit cu capul înainte prin prelata camionului ca un obuz cu explozie întârziată, a dat-o pe Petra cu roţile-n sus şi s-a trezit pe pavaj, tremurând ca varga de încordare. Petra ţipa ca din gură de şarpe şi Kurt se învârtea ca un titirez încercând să-şi dea seama dacă mai trăieşte sau a fost cumva omorât.

"Pune mâna pe el!", lătra "Paul-Bani-Gata", strecurându-se pe deasupra Micuţului care-şi îngrijea podoabele maltratate.

"Sfântă Sinagogă - gemu David al jidanului -, scârnăvia face atâta gălăgie încât ai crede că cineva vrea să-l omoare!"

"Atunci ia-i piuitul - zbieră Micuţul -, a respirat destul până acum".

Până la urmă, Kurt constată că totuşi nu e mort, dar că va fi cât de curând dacă rămânea pe loc. Aşa că a ţâşnit cât l-au ţinut picioarele în jos pe Davidstrasse, pentru a putea coti pe Herbertstrasse, unde-ar fi fost în siguranţă. Pe-acolo era rege; aia era parohia lui. Atâta le-ar fi trebuit celor trei, să se ia după el.

"Porcul ăla galben încearcă s-o şteargă! răcnea Paul. Puneţi gheara pe el!".

Camionul de bere a ţâşnit pe Hopfenstrasse, pe urmele lui Kurt, care alerga ca un iepure, scăpărând scântei din cizmele sale americane. Tocmai era pe cale să dea colţul pe Herbertstrasse şi să se pună îndărătul unei îngrădituri de fier, când l-a ajuns din urmă camionul şi l-a strivit de îngrăditură. Arăta ca o zoaie de bere pe care un idiot a aruncat-o pe perete o dată cu halba. Camionul s-a retras puţin pentru a o şterge înainte să apară potera. De obicei, tocmai când credeai c-ai scăpat, te puteau înhăţa cu ciomegele şi pistoalele în uşile batante dinspre Davidstrasse Station.

Au lăsat baltă hărăbaia mânjită de rămăşiţele lui Kurt şi-au dispărut pe Landesbrücke, sprinteni ca un rabin, cu SS-ul pe urme. A doua zi, tot Sankt-Pauli vorbea despre cum a fost găbjit "Kurt Găinarul" de către un şofer care a fugit apoi de la locul accidentului. Toţi copoii de pe Davidswacht se aflau în căutarea unui camion de bere, dar ăla zăcea pe fundul Elbei cu mirosul de bere spălat de mult.

"Louis Negroteiul", numit aşa pentru că nu era un neamţ pur-sânge - un fel de vicerege pe Reeperbahn -, s-a apucat să se dea mare cum că el le-a dezlegat pe toate. Dar, un an mai târziu, a tras şi ăsta pe dreapta. L-au găsit atârnat de ceafă la capătul liniei de autobuz. Se îngrijorase auzind de plecarea neaşteptată a lui Kurt şi-a năimit pe vreo câţiva ca să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Imediat a răsuflat cine fusese şoferul cu pricina, şi toţi şăfii de pe Reeperbahn umblau şuşotind unul către celălalt: "Ala, Micuţul, ştii tu. Ăla şi cu amicul său David, tipul cu guler de astrahan. Sunt daţi dracului. Se pricep să pună lucrurile la punct!"

Răzuirea lui "Kurt Găinarul" de pe asfaltul din Sankt-Pauli i-a făcut celebri pe Micuţul şi pe odrasla jidanului. Erau pe cale să devină nişte bogaţi experţi într-ale înlăturării cetăţenilor indezirabili din Hamburg. Dar, din păcate, afacerea asta rentabilă pe care-o puseseră pe picioare s-a sfârşit când Micuţul s-a prezentat la dragonii biciclişti de la Breslau, iar David jidanul a tăiat-o în Anglia singurel cu o barcă, pentru că nu se împăca prea bine cu Adolf.

– Cum îţi mai toacă meliţa! face Sally enervat. De ce ne pierdem noi timpul cu baliverne din astea? Cui dracului îi pasă de ce-a făcut Micuţul pe Reeperbahn?

– N-ai priceput ce vreau eu să vă lămuresc prin asta, aşa-i? întreabă Porta, desfăcându-şi braţele. Să vă intre bine-n craniile alea groase c-ar fi cât se poate de nesănătos să-l lăsăm pe Micuţul cu gura căscată în urma noastră pe Cheiurile din Libau, şi că s-ar putea ca gestul ăsta să ne scurteze considerabil viaţa!

Peste melancolicul peisaj, rusesc se ridică soarele în clipa în care îşi iau rămas-bun de la Sally pe terenul de decolare.

– Nădăjduiesc că n-o să se împută toată treaba, face Wolf pesimist, în vreme ce JU-52 dispare în nori cu Ministrul de Război.

– Nu-i mai prost decât atunci când s-a născut, îl linişteşte Porta. Ştie dincotro bate vântul şi va rămâne în picioare.

Bătrânul refuză planul fără şovăire. Nu vrea să-şi petreacă restul zilelor la Germersheim sau pe undeva prin Siberia. Dar Porta nu renunţă. Turuie neîncetat despre proprietatea poporului, şi în câteva zile îl dă pe brazdă pe Bătrânul, convingându-l că aurul e într-adevăr al nostru şi că nu comitem nici o tâlhărie dacă mergem să ni-l luăm. Planul începe să prindă contur.

Sosesc de la Berlin cei doi specialişti în falsuri şi semnături ai lui Sally. Fiecare aduce câte două mape burduşite, împodobite cu vulturul german. În zilele următoare, sanctuarul mecanicului-şef Wolf e într-o stare de fierbere continuă. Peste tot sunt numai documente STRICT SECRET.

După ce Bătrânul studiază o vreme ordinele, se lăsă bătut, cu un hohot de râs.

– În viaţa mea n-am mai întâlnit una ca asta! Nu poate da greş. Avem până şi-un "Ordin de zi" al Führerului!

Porta, aşezat lângă Vera, o punea la curent cu progresele lor de la vizita lui Sally. Îi arată cu mândrie "Ordinul de zi" semnat de Führer, cu vulturul special şi tot tacâmul.

– Hai să-i dăm bătaie, spune el. Ordinele pentru o acţiune specială tip gherilă se află deja pe biroul comandantului de divizie, generalul "Fund-şi-Cizme"!

– Şi dacă vreo persoană ultrazeloasă, cu un creier cât nuca ar încerca să verifice treaba asta la Cartierul General al Führerului? întreabă Vera, cu o neîncredere firească.

– Nu fi prostuţă, fetiţo! râde Porta. Nici un dobitoc de neamţ în uniformă n-ar cuteza să-l sune pe Adolf şi să-l întrebe dacă ordinele sale sunt pe bune! Crezi