– Bine, s-ar putea să fie cum spui, se dă Vera bătută, căzând pe gânduri.

– Fir-aş al naibii, abia aştept din nou civilia, face Porta visător. O viaţă fără pericole, în care oricine se poate învârti în voie, cu buzunarele pline de tot ce-i doreşte inima.

– Nu zi hop până nu sări şanţul, amice, murmură ea. Habar n-ai cât de anevoioasă poate fi viaţa unui civil. Ăia de-acolo n-au nici un fel de reguli.

– Dar nici nu-i obligatoriu ca cineva să salute primul, aşa-i? sare Porta. Orice rahat poate trece pe lângă orice alt rahat fără să facă altceva decât să-şi belească ochii unul la altul. Dar pentru noi cei care vom folosi clasa-ntâi, am toate motivele să cred că va fi altfel. O să se holbeze la noi şi-or să ne pupe-n fund, numai să vrem. E mai bine să ai bani în buzunare decât grenade!

– Da, să ştii că ai dreptate, şopteşte Vera.

Porta aşteaptă, cu o sticlă de coniac şi-un ibric de cafea, în timp ce Vera pleacă să caute un telefon pentru a încerca să ia legătura cu comisarul când deodată revine, scuipând de furie.

– M-am săturat, ţipă ea, aruncându-se într-un fotoliu. Dacă marţafoii ăia împreună cu bărbată-miu nu-şi bagă minţile-n cap, s-a zis cu noi. Suntem buni pentru groapa comună.

– Mi-am închipuit eu că vom avea necazuri dacă facem cârdăşie cu un poliţist afurisit, spune Porta, îngrijorat, turnându-şi coniac în cafea. Îi ştiu eu p-ăştia! Sunt în stare de orice câtă vreme cineva le spune ce să facă. Dacă n-are cine, ţopăie în cerc precum un stol de fete bătrâne peste care ai vărsat o găleată de pişat de vacă. Dacă nu găsim o soluţie să-l punem în mişcare pe scrântitul tău de bărbat, o să avem parte în curând de mai multe şocuri!

– Asta-i tot ce ai de zis, mădular bleg de neamţ ce-mi eşti? îl ocărăşte ea, uitând că e o doamnă de viţă nobilă. Pentru ce ai cap? Fă ceva! Dă tu ordine! Doar eşti neamţ! Stai aici şi leorbăi cafea şi coniac! Continuă o vreme furioasă, scuipând cele mai crâncene înjurături pe care le permite limba şi pe care cu siguranţă nu le-a învăţat în căminul ei aristocratic.

– Da, ce-i drept, situaţia e căcănie, admite Porta. Trebuie să recunosc că-i plăcut şi bine să ai nădragii doldora de bani, dar îţi dau şi o mulţime de palpitaţii. Spune-mi, fetiţo, omul tău le soarbe?

– Nu, niciodată, spune ea. Dar de ce întrebi?

Porta îşi suge gânditor un dinte şi se trage de lobul urechii.

– Bărbăţelul munceşte din greu?

– Ba bine că nu. Poţi fi sigur. A muncit ca un cal toată viaţa pentru statul ăsta prăpădit. Bea foarte rar, şi atunci se îmbată cui.

– Hm, asta îmi ia o piatră de pe inimă! Vezi tu, oamenii care beau prea mult văd lucrurile într-o lumină roz şi totul pare-o joacă, un vis la beţie. Ia dă să vorbesc eu niţel în germano-rusa mea cu bărbăţelul tău. Unde-i staţia radio? În curând vom pune treaba pe roate şi vom fi nişte oameni bogaţi, cu domenii şi drept de pescuit în Suedia. Îţi place somonul, fetiţo?

"E uşor să rămâi nepătat când nu intri în afaceri şi nu-ţi faci de lucru cu alţi oameni"

HENRI DE MONTHERLANT

– Daţi-mi drumul, bolborosi bătrânul jidan, încercând să se smulgă din strânsoarea brutală a celor trei tineri.

– Unde-ai dosit mălaiul? zbieră namila de soldat din brigăzile de asalt, pocnindu-l pe bătrân peste figură.

Femeia ţipă şi încercă să-i sară în ajutor bărbatului, dar fu azvârlită înapoi pe culoarul întunecos. Ţipă din nou când bocancul omului din SA se înfundă în ea. Ţipă pentru ultima oară când patul unei arme îi zdrobi faţa! Pe urmă magazinul fu jefuit.

Când poliţia ajunse la faţa locului, îl găsiră pe bătrân plângând deasupra trupului nevestei sale. Îl duseră la centrul de adunare de la Alt Moabitt şi, opt zile mai târziu, îl spânzurară fiindcă şi-a omorât nevasta. Era ziua în care Doctor Goebbels decreta: "Ordnung muss sein!"{36}

Era 3 aprilie 1936.

ÎNMORMÂNTAREA GENERALULUI LUI GREGOR

Încep să se întoarcă oamenii din permisie păşind agale pe şoseaua întinsă. Câţiva reuşesc să se urce într-o maşină de ocazie, dar cei mai mulţi sunt nevoiţi să străbată pe jos cincizeci de kilometri de la Svatogdrskaia. Trenul cu permisionişti nu merge mai departe. E uşor să-ţi dai seama care dintre ei e de la ţară şi care vine de la oraş. Oamenilor de la sate li se încovoaie genunchii sub povara bunătăţilor pe care familiile lor le-au îndesat în traiste la plecare. Orăşenii nu-şi cară decât echipamentul. Cu toţii au însă un lucru în comun: îşi plâng de milă, din care pricină întregul regiment cade foarte curând pradă celei mai negre deprimări.

Ne răstim unii la alţii, se iscă încăierări din te miri ce. Micuţul cotonogeşte opt oameni atât de crunt, încât e legat de un copac ca un dulău de pază. Pe-aici n-avem arest în care să-l vârâm. Unteroffizierul-bucătar, un individ căruia-i spunem "Ou fript", pentru că aşa arată, e cât pe ce să fie fiert de viu în clipa în care doi inşi, întorşi din permisie, îl aruncă în cazanul de supă. A păcătuit când a spus: "Bine-aţi venit înapoi la plăcerile frontului de est"!

Porta păşeşte alene pe drumul principal, când dă nas în nas cu Sonia Puşcova, a cărei faţă rotofeie îi luceşte de sudoare ca de obicei. Personal, ea se găseşte foarte atrăgătoare, cu toate că nu i-ar strica să se bărbierească. Se izbeşte de Porta cu toată graţia unui camion încărcat, şi-şi încolăceşte braţele ei dolofane în jurul grumazului său.

– Vrei să vii în coteţul meu să-mi vezi găinuşa cea nouă? îl întreabă, lingându-l în ureche cu limba ei mare şi băloasă.

Dar Porta e mult prea deprimat pentru a-i trezi vreun interes.

– Fac ceva pe găinuşa ta nouă, mormăie el, şi-i lipeşte o carabă răsunătoare pe fund. Oi veni altădată să te regulez şi găinuşa ta va putea sta pe prăjina ei, cotcodăcind în ritm cu noi.

Singur-singurel,