Gregor intră şchiopătând în ceea ce odinioară, înainte de război, fusese un hotel de lux. Acum e doar o grămadă de ruine, în care s-a deschis un bar primitiv, genul de bar pentru oameni cu bani, şi încă mulţi.

– Ce hazna, zice Gregor, aşezându-se lângă Porta pe un scaun rahitic. Bere şi şampanie, comandă el acru.

– Ce dracu' faci aici? întreabă Porta privind intrigat bastonul lui Gregor. Şi ce s-a-ntâmplat cu piciorul tău?

– Mi-am scrântit glezna la înmormântare, explică Gregor, înghiţind pe nerăsuflate jumătate din conţinutul cănii sale. O priveşte pe fata din spatele barului.

– Eşti un bărbat drăguţ! spune ea în ruseşte.

– Ştiu asta, răspunde el. Nu mai cred în Dumnezeul german, zice, întorcându-se către Porta. De-abia când ai dus-o bine un timp, şi apoi te întorci în ţara asta afurisită îţi dai seama ce morman de rahat oferă Comandamentul Superior German eroilor săi obosiţi! Pe toţi dracii!

Intră şi Bătrânul, urmat de Micuţul şi Barcelona.

– Acum le-am văzut pe toate, urlă Micuţul, explodând într-un hohot de râs când îl observă pe Gregor. Înălţimea sa "şoferul-general" s-a-ntors la cei loviţi de sărăcie!

– Ai fost decorat? întreabă Porta, arătând spre KVK{37}-ul colorat de pe pieptul lui Gregor.

– Generalul meu m-a distins cu ea pe patul de moarte răspunde Gregor, întristându-se deodată.

– Aşa, aşa. Deci s-a dus şi el în Walhalla, face Porta cu părere de rău. Vaterlandul cere o grămadă de sacrificii de la noi. Cunosc familia unui colonel care a jertfit trei fii şi două fiice pe altarul Vaterlandului, şi să fiu al naibii dacă nu flutură şi acum steguleţe de hârtie pe la toate zilele naţionale!

– Da, e destul de greu, oftează. Gregor. Alta mi-ar fi fost soarta dacă generalul meu ar mai fi rămas în viaţă.

– Fără-ndoială, admite Porta. Probabil că învingătorii te-ar fi atârnat lângă generalul tău!

– S-ar putea, recunoaşte Gregor. Dar ce-i mai rău? Să te târăşti prin noroiul rusesc cu o grămadă de plumb în maţe, sfârşind-o încetişor, sau să cazi câţiva paşi printr-o trapă, cu o funie legată de gât? Ehei! Am dus-o bine cu Statul-Major General. Eu cu generalul meu şi cu monoclul nostru am avut câteva manevre frumoase împreună. La început a fost ca în ziua de după "Festivalul toamnei"!

"Tot ce mai lipseşte aici ca să fie asemănarea perfectă, zicea generalul meu, lustruind la monoclul nostru, e mirosul de balegă. Trebuie să aducem toată adunătura asta în linie, trompeta el prin nasul lui ca un cioc de uliu. Unteroffizier Martin, o să te muţi în sectorul cadrelor, lătra el, semaforând din monoclul nostru. În douăşpe minute plecăm la biserică şi-i reamintim lui Dumnezeu că e de datoria lui să acorde victoria armatelor germane!"

Am preluat sectorul unui Leutnant care fusese retrogradat. Puţea a parfum mai rău decât o fabrică de mirosuri a unei târfe. Leutnantul ăsta era un poponar, aşa că l-au făcut sclav la Germersheim. Pe drum, am dat nas în nas cu vechiul meu amic, aghiotantul, porcul ăla împuţit. Când m-a văzut, a încremenit ca şi cum cineva l-ar fi lovit cu o bâtă între ochi.

"Tu? mormăia el. Doamne din cer, tu! Şi am sperat şi m-am rugat să fii rupt în bucăţi şi împrăştiat peste toată stepa rusească". Se chiora la mine ca un amiral în larg pe punctul de a da ordin de deschidere a focului pe toată linia. Pe urmă, şi-a vârât moaca atât de aproape de mine încât prin gura căscată i-am văzut amigdalele. "Ştii ce, Unteroffizier Martin? guiţa el ca un motan căruia i s-a călcat pe boaşe. Eşti cel mai afurisit şi cel mai respingător individ pe care l-am întâlnit vreodată. Eşti un şobolan al barăcilor. Asta eşti! Dar pe mine nu mă duci! Te-am mirosit eu! Purtarea ta poate fi comparată cu cea a unui jidan lacom de bani, dar îmi închipui că ţi-am mai spus-o şi altădată."

"Da, Herr Rittmeister, să trăiţi! am zâmbit eu, pocnindu-mi de două ori tocurile ţintuite. Mi-am dat seama de multă vreme, domnule, că Herr Rittmeister nu mă tratează cu aceeaşi caldă afecţiune cum ar face-o cu un fiu!"

Ar fi trebuit să-l vedeţi pe ticălosul de dragon biciclist, continuă Gregor. Avea o mutră ca a unui negustor ambulant de piei de iepure mâncate de molii.

În drum spre popotă, generalul meu s-a necăjit din cauza unor cretini care nu ne-au salutat cu toate că steagul divizional flutura fericit pe aripa din faţă. Preotul regimentului a încasat-o pe loc fiindcă zgarda aia a lui nu era atât de albă pe cât dorea generalul meu. Asta l-a dat peste cap pe tăntălăul de pilot ceresc, de s-a încurcat în textul lui biblic şi ne-a bălmăjit că Isus a luat parte la bătălia de la Cartagina şi i-a înmânat lui Hannibal Crucea de Fier.

"Ai nevoie de niţică odihnă, bunul meu popă", s-a sborşit la el generalul meu chiar în mijlocul rugăciunii, şi l-a potcovit cu opt zile de consemn în cazarmă înainte de-a apuca ăla să zică "Amin". Dar de-abia la jocul de război de după-amiază generalul s-a suit pe pereţi. Primise un mesaj de la Cartierul General al Führerului - înţelegeţi - care-i comunica, vezi-Doamne, că nu nouă ni se va încredinţa 53 Panzer Korps, ci unui rahat de sudet cu dosarul de partid în regulă. Generalul meu şi monoclul nostru au pus asta foarte tare la inimă. Noi anticipam, înţelegeţi, zdrobirea unui corp blindat şi vărsarea pe câmpul de luptă a unui pic de sânge german autentic.

Era un secret profund, dar noi eram de-a dreptul geloşi pe un coleg rus căruia-i ziceau "Măcelarul din Kiev", datorită eficienţei sale remarcabile în a lichida trupele pe care le avea sub comandă. Generalul meu dorea să fie denumit "Măcelarul Ucrainei", ceea ce ar fi sunat mai grozav în cărţile de istorie!

"Ne aşteaptă vremuri grele, prezicea generalul meu. În ziua de azi nu te mai joci de-a soldăţeii!"

Aşadar, mesajul de la Cartierul General al Führerului a ajuns în coşul de gunoi, ne-am lustruit monoclul şi am luat o înghiţitură ţeapănă. Eram într-o asemenea proastă dispoziţie încât am uitat să însemnăm sticla pentru a putea verifica dacă a luat vreunul pe şestache vreun gât de