reflectării, cunoaşterii, luminii, devenind un agent uranian, aşa cum se întâmpla în aria culturii chineze. La popoarele fino-ugrice, iar apoi şi la slavii răsăriteni, numele acestei păsări (soroka) e folosit şi pentru o podoabă de cap specifică femeilor măritate, în folclorul nostru ea e tot un simbol feminin, conotând insă nu atât vârsta, cât comportamentul – femeie gălăgioasă, guralivă, turbulentă şi agasantă (M. Coman, Mitologie românească, II, 73). I se atribuie totuşi şi unele virtuţi apotro-paice: prinsă şi răstignită pe gard, ea apără de duhurile rele (S. FI. Marian, 1883, II, 60), de diferite boli: Când pui ţarcă împuşcată în gard, caii nu se îmbolnăvesc„ (A. Gorovei, Credinţi, 234). Nu lipseşte nici din farmacopeea populară: „Ţarcă dacă o frigi şi o mănânci, curăţă stomacul de venin, şi-i bună de leac pentru cei ofticoşi” (ibidem).

  COVORUL: în toate culturile tradiţionale, urzirea (ţeserea) unui covor e asimilată unui act demiurgic. Prin desenele şi culorile sale, covorul este o imagine a lumii (imago munăi) în multitudinea formelor ei de manifestare. Acest simbolism e prezent atât la covoarele. Orientale, cât şi în scoarţele şi chilimurile româneşti. Covorul reprezintă întotdeauna un cosmos organizat şi, în această privinţă, aminteşte de man-dala tibetană. Covorul tradiţional, aşezat pe perete, pe pat sau pe jos, avea un rol magic augural sau protector, în mijlocul covorului poate fi întâlnită imaginea arborelui vieţii, în ramurile căruia zboară sau stau păsări, iar deasupra se află Soarele şi Luna (=lumea celestă). Lângă trunchiul copacului întâlnim ţesute figuri umane sau animale (căprioare, cerbi etc.) – ele marchează inter-mundul; la rădăcina copacului găsim broaşte ţestoase, peşti sau alte animale htonice şi acvatice – este nivelul subpământean. Este, aşadar, un simbol al totalităţii cosmice, o imagine a cosmosului în aspectul său paradisiac, denotând fericirea, bogăţia, abundenţa. Poate fi sinonim al grădinii, casei sau templului. „Textul”, mesajul simbolic al covorului, foloseşte pe larg semnificaţia culorilor: galbenul auriu denotă putere şi măreţie, albul – puritate şi lumină, roşu.

  — Bucurie şi forţă, verde – renovare, renaştere, albastru – cerul şi speranţa etC. În desenele co-voarelor româneşti, ca şi în ornamen-tica ştergarelor sau straielor tradiţionale, găsim silueta (uneori extrem de stilizată) întregului bestiar ma-gico-simbolic al stră-românilor, figurile geometrice de tip simbolic (cercul, triunghiul, rombul, spirala, me-andra etc.) sau imaginea plantelor cărora li se confereau însuşiri şi puteri magice. Frumuseţea lor, ingeniozitatea estetică nu erau scopuri în sine. Ele trebuiau să placă, mai întâi, fiinţelor supraumane, ' spiritelor tutelare ale familiei, şi abia, în plan secund, să fie plăcute privirii oamenilor.

  CRANIUL: Poartă în sine cea mai mare parte a simbolismului capului. Cele mai multe culturi ale craniului, care încep în civilizaţiile paleoliticului, au ca punct de plecare omologarea craniului cu centrul vital al omului şi cu bolta cerească. Este simbolul naturii muritoare a omului, dar şi a ceea ce rămâne după moarte. Craniul semnifică moartea fizică, pur corporală, privită drept preludiu la o renaştere. De aici derivă, poate, cea mai arhaică formă de religie a omului din paleolitic: practica păstrării şi vopsirii în roşu (ocru) a cra-niilor umane sau animale, cu credinţa că acestea vor servi drept „sămânţă” pentru renaşterea unei noi fiinţe. Cultul craniilor umane, atât de pregnant într-o seamă de culturi, mai ales în cele ale „vânătorilor de capete”, nu are relevanţă rituală sau mitică, nici în trecutul mai apropiat, nici în cel îndepărtat al daco-românilor. Confecţionarea din ţeasta inamicului ucis a unei cupe rituale, menită să transfere învingătorului „mana” războinicului ucis, era practicată mai ales de popoarele cuceritorilor nomazi care ne-au călcat glia: avari, pecenegi, bulgari etc. Dintre seminţiile indo-europene, care au venit în contact cu strămoşii daco-românilor, cultul craniilor umane l-au avut, după cât se pare, celţii (Eliade, Histoire, II, 138). În schimb, o relevanţă deosebită în cultura tradiţională are simbolistica şi magia capetelor (căpăţânelor) de animale sacre. Capul bourului (zimbrului) mitic figurează în stema Moldovei. Căpăţânele de cal, taur, berbec străjuiesc gospodăriile ţărăneşti, casele sunt ornate cu căpăţâni şi coarne de cer5 sau căprior, toate acestea având funcţii apotropaice şi de stimulare a forţelor vitale: „Cap de cal se pune în par, ca să nu mănânce lupii dobitoacele” (A. Gorovei, Credinţi, 34).

  CRÂSNICUL: Crâsnicul sau Crăs-nicul e unul din numele pe care il dă poporul Zburătorului. Insă în unele părţi ale ţării, în primul rând în Moldova, pare a fi mai curând un demon de sine stătător, „un drăcu-şor născut din alipirea unei femei cu Diavolul” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 221). Numele, în ambele sale variante, duce spre un etimon slav: fie krasn – „roşu”, fie krest-nik – „fin” (persoană considerată în raport cu naşii săi la botez). În ambele cazuri, cuvântul pare un epitet eufemistic al acestui „drăcuşor” ce apare în formă de purcel, fiind legat insă şi de cultul casei. Cum e născut. Dă buzna prin casă guiţând şi sărind la neamuri să le muşte. Se crede că din muşcătura lui oamenii pot să moară. Pentru că e aşa de rău, moaşa are grijă ca, imediat ce se naşte, să-1 înfăşoare într-un ţol şi apoi cheamă neamurile să-1 ucidă cu ciomegele. Sau dacă i-a scăpat moaşei, deschid uşa vetrei sau cuptorului şi toate neamurile il fugăresc prin casă, până când, neavând unde să se ascundă, caută să scape prin gura cuptorului. Femeile insă închid repede cuptorul şi crâsnicul moare în foc.

  CRĂCIUN: Personificare a sărbătorii Crăciunului în mitofolclorul românesc; este prezent în unele legende despre Naşterea lui Isus şi despre Maica Domnului, în unele colinde şi în câteva credinţe şi obiceiuri populare. Numele său, după unii cercetători, pare să acopere o divinitate arhaică din categoria Moşilor, adică a strămoşilor arhetipali (V. Kernbach, Dicţionar., 126). Această interpretare este sugerată mai ales de textul unui colind din judeţul Constanţa, citat de N. Densuşianu (Dacia Preistorică, 1913, 109): „Sus la dalbe mănăstiri/ (şede) Bunul Dumnezeu, /Şede Maica Precista, /Lângă Maica Pre-cista, /Şede bătrânul Crăciun…” Ca personaj mitologic de natură solară, el apare şi în unele credinţe: „Crăciunul vine pe un cal alb, după ce cântă cucoşii de trei ori” <E. N.-Voronca, Datinile, 57). Aidoma slavului Korocun, care este atât