divinitate a solstiţiului de iarnă, cât şi un duh rău al bolii şi al morţii, Crăciunul românesc apare într-o seamă de legende despre Naşterea Domnului drept personaj malefic. El pedepseşte crunt pe soţia sa, uneori şi pe fiicele sale, tăindu-le mâinile pentru că au acordat ajutorul lor

  Maicii Domnului la naşterea Pruncului Divin (S. FI. Marian, Legendele Maicii Domnului). Exceptând numele şi alte câteva detalii, această legendă are o sursă livrescă apocrifă – textul aşa-zisei Protoevan-ghelii a lui Iacob, în care se deapănă povestea Sfintei Fecioare (cf. N. Car-tojan, Cărţile populare în literatura românească, I, 90). Dar elementul cel mai interesant, asupra căruia insistă toate variantele populare ale legendei româneşti, este motivul mâinilor tăiate, care cresc la loc prin voinţa Maicii Domnului. Deoarece mitologemul fetei cu mâinile tăiate se întâlneşte foarte frecvent în basmele româneşti (L. Şăineanu, Basmele române, 446), se poate presupune că e vorba de o divinitate den-dromorfă care era adorată în spaţiul nostru sub forma unui trunchi cu crengile retezate (Prepeleacul), din care a derivat Troiţa populară; sub forma buşteanului sacru, Crăciunul se punea pe foc de sărbătoarea solstiţiului de iarnă.

  CRĂCIUNEASA: Fiinţă mitologică secundară, pomenită destul de rar în textele populare româneşti, referitoare la complexul mitico-rifual al sărbătorii Crăciunului. Este soţia lui Crăciun. Legenda populară spune că, în căutarea unui loc unde să nască, Maica Domnului şi Iosif trag la curtea unui om bogat, pe nume de Crăciun, care era tare câinos, se purta crud cu nevasta şi copiii săi, stâlcindu-i în bătăI. În timpul acesta Crăciun nu era acasă, căci plecase cu 12 care la moară. „Crăciuneasa, femeie miloasă, a primit-o şi ajutat-o la naştere, iar pe fata ei cea ciuntă o trimite cu rodini. Drept răsplată Maica Domnului ii pune fetei mâna la loc, ba incă o făcu de aur. Trimite atunci Crăciuneasa pe fata cea

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească

  IVAN EVBEEV şchioapă. Maica ii pune şi ei un picior de aur. Trimite apoi pe cea oarbă şi Maica Domnului ii pune alţi ochi. Când soseşte Crăciun acasă şi vede toate aceste minuni, inclusiv, Luceafărul apărut pe cer de miezul nopţii, o dată răcneşte la femeia lui, Baba Iova, şi la fetele ei. Crăciun drept pedeapsă ii taie Crăciunesei amândouă mâinile la cot. Maica Domnului ii pune la loc mâinile tăiate. Crăciun fu atât de mişcat de aceste minuni, încât inima lui se in-muie şi, căzând în genunchi, ii ceru iertare femeii sale şi apoi, ducân-du-se în staul, se închina Fecioarei Măria şi lui Isus Hristos, recunoscând în el pe Dumnezeu. Şi pentru că în casa lui şi pentru că el a fost cel dintâi om care a crezut în Hristos, ziua în care s-a născut Domnul nostru Isus Hristos s-a numit de atunci Crăciun„ (M. Olinescu, MitoL. Românească, 175). Lucrul adevărat şi incontestabil al acestei legende este afirmaţia de la sfârşitul ei, în care autorul anonim are o „intuiţie arhetipală„, explicând că denumirea sărbătorii Naşterii Domnului vine de la un Crăciun, extrem de arhaic şi precreştin. Atât el, cât şi soţia sa, par a fi divinităţi ale naturii, adoraţi cândva sub o formă a arborilor sacri. Aceşti arbori, cu crengile retezate, erau aduşi şi instalaţi în curţile oamenilor sub forma prepe-lecilor sau arşi în focul solstiţial ca „buturugă de Crăciun”. Numai aşa se explică faptul că acest cuvânt a intrat în onomastica veche românească (Crăciun, Crăciuna), în nomenclatura botanică populară (cră-ciunel, crăciuneasă) şi a dat numele crăcii (ramurii) copacului, ca simbol al vieţii eterne.

  CRĂCIUNUL: Este denumirea sărbătorii Naşterii Domnului Isus Hristos, celebrată în calendarul creştin la 25 decembrie. Stabilirea datei Naşterii Mântuitorului şi a zilei sărbătoririi acestui eveniment au în creştinism o îndelungată şi foarte complicată istorie. Cert este că Biserica creştină a stabilit această dată ca să contracareze toate sărbătorile păgâne, dedicate solstiţiului de iar-v nă, de tipul lui Sol Invictus în mi-traismul persan, ce a pătruns şi în lumea antică a Europei, a Saturna-liilor romane etc. Nu mai puţin complicată şi controversată este denumirea populară a acestei sărbători. Cuvântul Crăciun se întâlneşte la români, precum şi la o seamă de popoare slave sau neslave din jurul nostru. Se presupune, după unii, că are o origine latină CreaHo – naştere, calatio – convocare, quar-tum jejiunium – al patrulea post), una slavă (karacun – sărbătoarea solstiţiului de iarnă; moarte năprasnică sau spirit al morţii) sau albaneză (kergum – buturugă). Tot mai mulţi adepţi câştigă teoria caracterului autohton, traco-dacic, ai acestei sărbători a solstiţiului de iarnă, în care rolul principal il juca cultul buturugii sacre, aprinsă ritual pentru a stimula Soarele slăbit de puteri în anotimpul rece (Gh. Muşu, Din istoria formelor de cultură arhaică, 53; Mihai Coman, Sora Soarelui, 16). In orice caz, se poate afirma că în credinţele şi obiceiurile populare legate de sărbătoarea Crăciunului s-au păstrat cele mai multe elemente precreştine din toate marile praznice bisericeşti de peste an. Seara Crăciunului (Seara de Ajun) deschidea şirul sărbătorilor de iarnă, care ţineau 12 zile şi se terminau în ajunul Bobotezei. La mijloc cădea Anul Nou, marcând renovarea timpului. Conform unui scenariu mitic universal, toate acţiunile rituale din această perioadă de renovare a timpului aveau la bază ideea coborârii lumii în haos şi reinstau-rarea unei noi ordini cosmice. Cele douăsprezece zile constituiau o perioadă de timp impur, periculos, deoarece se desfiinţează graniţele dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Este timpul prielnic tuturor actelor de magie agrară, medicală, erotică şi actelor divinatorii sau ofrandelor destinate cultului strămoşilor. E perioada colindelor, procesiunilor şi jocurilor cu măşti (Capra, Turca, Brezaia), a Sorcovei şi Pluguşorului etc. Mitologemul lui Moş-Ajun, ca şi legendele referitoare la Crăciun şi Crăciuneasa, atestă vechimea considerabilă a acestei sărbători având în componenţa ei cultul Soarelui şi cultul strămoşilor arboricoli. Despre acest cult străvechi vorbesc şi elementele ma-gico-rituale implicate în sărbătoarea Crăciunului: 1. Arderea buşteanului; 2. Roţile de foc rostogolite de pe dealuri; 3. Colacii de Crăciun imitând forma Soarelui; 4. Împodobirea bradului sacru etc. (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 352-353).

  CRIVĂŢUL: Personaj din mitologia populară românească, reprezentând personificarea sub chipul unui