bătrân a vântului rece de la Nord-Est, bătând din stepele Rusiei şi resimţit mai ales iarna în zonele estice şi aproape în întreaga Câmpie Română. Se mai numeşte şi Moş Crivăţ, fiind închipuit ca un uncheş, cu corpul de gheaţă, părul de zăpadă, barba şi mustăţile de brumă (Tipol. Haşdeu, 143). În balada populară cu substrat istoric, proiectată insă în plan mitic, Marcoş paşa şi Crivăţul, un paşă bătrân cu o armată turcă „câtă frunză, câtă iarbă”, ca să-şi arate vitejia, provoacă la luptă pe Moş Crivăţul, pe care în plină vară il găseşte în „puţul lui” „cu picioarele în apă/Pe un scăunel de ghiaţă, /Mustăţi şi sprâncene de brumă, /Şi cu barba tot de chin-dă.” Crivăţul roagă pe Domnul să se îndure de el: „Să-i dea trei zile din Undrea, /Trei zile din Călin-dar, /Şi cu trei din Făurar, /C-as-ta-i poartă vremuri tari”. În trei zile a dat ploaie caldă, în alte trei zile – ger uscat şi în alte trei – o furtună care a măturat focurile de pe pământ, le-a risipit în slavă şi le-a zvârlit în mare. Restul oştenilor îngheţaţi, împreună cu Marcoş paşa se duc la Crivăţ, cad în genunchi şi-i cer iertare. Crivăţul, cu bunătatea lui, dă un soare cald şi-i dezgheaţă (Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, II, 1228-1229). Balada e interesantă şi prin unele amănunte cuprinse în textul ei, care se referă la relaţia de ordin mitico-simbolic existentă intre Crivăţ şi cal. Se spunea că turcii, ca să scape de Crivăţ, se ascundeau în burţile despicate ale cailor. Desigur, e o hiperbolă, care insă ascunde credinţa că patrupedul, care prin fuga sa întruchipează vântul sau poate stârni vântul, e capabil să şi salveze de furia acestei stihii. Românii cred că „De visezi cal, are să fie vânt” (E. N.-Voronca, 412), iar în descântec se spune: „De te-a deocheat vântul/Să-i crape calul, /Să rămâie pedestru”. În prezicerile meteorologice, Crivăţul poate prevesti şi o recoltă bună: „Dacă în ziua de Bobotează va bate crivăţul, vor fi roade la bucate” (A. Gorovei, Credinţi, 64).

  CRUCEA: Este unul din simbolurile fundamentale ale creştinismului, dar cariera magico-simbolică a acestei figuri geometrice este anterioară apariţiei şi răspândirii învăţăturii lui

  Isus Hristos. Simbolul crucii este prezent aproape pe toate continentele lumii, la unele popoare extrem de primitive, iar în Europa şi pe teritoriul României prezenţa ei se constată începând din neoliticul superior, pe ceramica pictată de tip Cu-cuteni (Dicţionar enciclopedic de artă veche a României, 123). Crucea sim-/tiolizează ideea Centrului şi a direc-sau liniilor de forţă care plea-04 de la acest Centru. Ea este un model al totalităţii cosmosului, dar şi al omului (sau divinităţii antropoid morfe) cu mâinile desfăcute. Constituie, totodată, o variantă geometri-zată a Arborelui lumii. Crucea are şi evidente asociaţii cu Soarele, ca „Centru energetic, răspândind razele ^le în jur, dar şi cu falusul, ca simbol al energiilor masculine active. Începând din paleolitic, ea de-(vine un simbol al vieţii şi al morţii, al unităţii şi alternanţei loR. În tezaurul neolitic descoperit la Tan-gâru, există figurine feminine de ceramică, cruciforme, care au pe corpul lor incizate semnul şarpelui şi al crucii, ambele fiind dintre cele mai vechi simboluri ale morţii şi resurecţiei.

  Simbolismul precreştin al crucii este atât de încărcat, încât la ora actuală este greu, dacă nu chiar imposibil, de făcut o distincţie clară în care dintre funcţiile apotropaice sau de magie stimulatorie avem o moştenire păgână sau o influenţă creştină. Este evidentă asimilarea crucii cu divinităţile tutelare ale neamului sau aşezarea în cultul troiţelor româneşti, încărcate cu simboluri astrale precreştine, care apără şi purifică răscrucile de drumuri. De obârşie păgână, dar potenţate de religia creştină, trebuie să fie şi crucile făcute cu flacăra lumânării de Bunavestire sau de Paşti, pe uşile şi grinzile caselor. In aceeaşi situaţie se prezintă unele animale (măgarul, ştiuca), roade (grâul, nuca) sau plante (cru-cea-voinicului, trifoiul), considerate „cristoforice” (purtătoare de cruce). Lor li se atribuie însuşiri sacrale, puteri magice, mai ales capacitatea de a îndepărta duhurile rele: „Măgarul are cruci în spate, pentru că a adus în spate pe cel ce a purtat crucea” (T. Papahagi, Mic dicţionar folkloric, 86). În cultura tradiţională românească crucea sau semnul crucii e un apotropeu, amulet, talisman şi un gest magic de apărare îndreptat împotriva răului, indiferent de unde ar veni acesta.

  CUCII: Este numele personajelor cu valenţe magice şi funcţii mitico-simbolice din alaiurile şi jocurile de măşti specifice anumitor zone ale ţării., în Ciocăneşti şi Ceacu (judeţul Ialomiţa) în ziua de luni, chiar ziua întâi a Postului mare, e un obicei păgânesc, foarte ciudat. Flăcăii se fac Cuci. Îmbrăcaţi în rochiile fetelor, cu care se înţeleg, încinşi cu clopote, toţi având feţele acoperite cu măşti, care arată chipuri înfricoşătoare sau capeţi de fiare groaznice, merg cu toţi învârtind prin aer săbii, praştii în beţe cu sfori şi pămătufe, să sperie pe draci şi să bată pe cine le stă în cale„ (Şezătoarea, nr. 5, 1922, 150). Bătaia tradiţională, ca acţiune magică de stimulare a fecundităţii, se efectuează, de obicei, cu chiuliciul (un bici în vârful căruia se află atârnată o opincă ruptă). Partea a doua a scenariului „Cucilor„ se desfăşoară în după-amiaza aceleiaşi zile, când se joacă un gen de piesă în care personajul principal este „Bunica Cucilor„, având în jurul ei miri şi mirese, plugari şi plugăriţe, ciobani şi ciobăniţe şi alte „măşti„. Mascarada zgomo” toasă se îndreaptă în mijlocul satului, unde se trag trei brazde simbolice în cerc, se stropeşte cu vin „mirele” (sau şi alţi participanţi). Seara „cucii” îşi scot măştile, „le rup în bucăţi, le calcă în picioare, rostind formule magice de exorcizare a răului şi de purificare a trupului, după care urmează hora satului şi un fel de retragere cu torţe” (R. Vulcă-nescu, MitoL. Română, 434). Consemnări despre acest obicei sau unele asemănătoare, practicate în ţara noastră sau în zonele apropiate de noi, le avem din seC. Al XlII-lea şi al XVIII-lea, unii cercetători pledând pentru originea lui tracică, alţii văzând în Alaiul Cucilor o influenţă slavă sau elinĂ. În realitate, el are o obârşie indoeuropeană, fiind