legat de mitologemul Cucului, ca întruchipare zoomorfă a strămoşului mitic şi a divinităţii feminine a naturii. Cel mai apropiat tipologic de jocul nostru este obiceiul kukerilor la bulgari. Dar lingvistic şi mitologic este legat şi de Kaukas – spiritele casei la lituanieni, de prusianul cawx – „drac” sau vechi indianul koka-yatus – „spirit malefic în formă de animal” (Mify narodov mira, I, 157).

  CUCUL: Este pasărea cea mai importantă din mito-folclorul românesc, înconjurată de o adevărată „aureolă” poetică. Cucul este prezent în I riturile agrare, în cultul strămoşilor mitici, în legende şi în lirica de dragoste. „Niciuna dintre păsări nu e atât de des pomenită, măcar pe departe – nu numai în cântece, în legende, proverbe, credinţe – precum cucul, nu numai la noi, ci şi la toate popoarele zonei septentrionale a pământului” (O. Papadima, Poezia populară română, 90). Datorită penajului său negru, cântecului său ciudat, ce se aude la mari depărtări, sunând ca o adevărată „voce a destinului”, a vieţii singuratice, a dispariţiei o dată cu venirea sezonului rece şi a revenirii primăvara la o dată relativ fixă (de Bunavestire pe stil vechi), dar mai ales împrejurării că nu-şi face niciodată cuib, această pasăre este considerată drept o incarnare a strămoşului mitic. I se atribuie însuşiri prevestitoare şi este prezentă în diverse practici magice. Cucul, în tradiţia românească, este unul din principalii vestitori ai primăverii, cântecul său fiind un semnal al pornirii plugurilor şi al scoaterii vitelor la pă-şunat: „Eu pe unde merg şi cânt/Ies plugari cu plugurile, /Păcurari cu oile, /Neveste cu prânzurile” (S. FI. Marian, înmormântarea la români, 500).

  Despre rolul cucului de „dispecer” al anotimpurilor şi mesager al primăverii din credinţele poporului, poate fi menţionat următorul fapt curios. Poporul a privit cu multe rezerve şi chiar cu ostilitate introducerea calendarului nou în ţara noastră după primul război mondial. Printre argumentele invocate era şi acesta: „Toate şelea sânt mai cu dreptate pe stilul vechi. Uite, noi avem o sărbătoare, Blagoveşte, şi pe stilul nou nu cântă cucu, da pe stilul vechi cucul cântă… Şi cum cucu aista e o pasăre şi n-o învăţat şcoală şi vezi ea înţelege” (Ernest Bernea, Calendarul, 201). De fapt, în popor, sărbătorii Buneivestiri i se spune Ziua Cucului, iar cucul este numit şi Blagoveş (t) nicul. Auzul primului cântat de cuc prilejuieşte o seamă de practici divinatorii: „Fetele şi feciorii, când aud întâiaşi dată cântând, [.] il întreabă: „Cucuie, puiucule, câţi ani îmi dai până mă voi însura (mărita)?”. Dacă cucul, după această

  IVAN EVSKEV purcede întâi cu căldură şi apoi va, fi secetoasă„ (T. Pamfile, Sărbătorile de vară, 112). La magia auguraiă a primului cântat de cuc participa întreaga colectivitate a satului tradiţional. Cântecul lui era întâmpinat cu versuri care invocau recolta, bogăţia, sănătatea, fericirea şi norocul: „Mulţi ani buni cu sănătate/Şi noroc să am la toate, /Să fiu orişicând voios, /Fericit şi bucuros„ (S. FI. Marian, Ornitologia, I, 20). Toţi doreau să fie veseli, curat îmbrăcaţi, bine hrăniţi şi cu bani în buzunar. Cucului i se ofereau chiar ofrande „V rituale, ceea ce indică apartenenţa] acestei păsări la cultul strămoşilor/şi străvechilor divinităţi ale naturii. Acest aspect explică şi prezenţa cucului în jocurile de măşti, unde personajele alaiului cavaleresc se mai numesc şi Cuci.

  CUCUVEA: Pasăre răpitoare de noapte, cu penele de culoare cenuşie şi cu ochii galbeni, înconjuraţi de rozete de pene, care trăieşte pe lângă casele părăsite, prin scorburi etc; cucuveică – Athene noctua (DEX). Chiar şi această descriere „obiec-tivist-ştiinţifică” dintr-un dicţionar explicativ poate constitui un preambul şi o introducere motivaţională privind însuşirile „numenale” conferite acestei păsări mito-folclorice. Ca şi suratele ei, păsările de noapte, cu ochii strălucind în întuneric şi cu strigătul lor lugubru (bufniţa, cio-ful, striga, huhurezul), se asociază duhurilor nopţii, tărâmului morţii, mesagerilor din alte lumi. Chiar şi denumirea ei ştiinţifică poartă o amprentă mitică: ea este, într-adevăr, pasărea Athenei, simbolizând clarviziunea, raţiunea ce domină tenebrele necunoaşterii. Numele acestei. Păsări în limba română e considerat, îndeobşte, un împrumut din greacă (kuintrebare, tace de cântat, atunci e semn că se vor însura (sau mărita) de grabă; iar dacă cântă mai departe, apoi de câte ori cântă cucu, atâţia ani au să mai aştepte până se vor însura (sau mărita) „ (S. FI. Marian, Ornitologia, I, 22). Dar cântecul său poate fi şi de rău augur, prevestitor de moarte, atunci când il auzi cântând pe stomacul gol sau când răsună la stânga omului sau în spatele său: „Cucu-n spate mi-a cântat/Şi moartea m-a săgetat„ (S. FI. Marian, Înmormântarea, 506). Tot aşa se crede şi atunci când cucul cântă aproape de casă (A. Gorovei, Credinţi, 65). Craca pe care a stat cucui, când l-ai auzit cântând prima oară, „s-o iei să o porţi în sân, ca să asculte lumea la tine ca la cuc„; „ea este bună şi de dragoste„, „se pune în lăutoarea fetelor, ca să fie drăgălaşe la lume, cum ii şi cucul drăgălaş„ (ibidem, 66). În lirica de dragoste, cucul este confidentul, mesagerul, sfetnicul şi chiar întruchiparea persoanei iubite. De aceea, această pasăre „esenţialmente erotică„ (G. Coşbuc) participă nu numai verbal, prin puterea de incantaţie a textului poetic rostit sau cântat, ci şi „actanţial„ la vrăjile de dragoste: „Fetele care voiesc să placă la flăcăi poartă, mergând la joc, un cap de cuc la sine, crezând că apoi ele vor fi căutate, şi jucate de flăcăi„ (A. Gorovei, op. Cit., 66). Cum inima este sediul dragostei, orice boală de cord „se poate lecui cu untură de cuc„ (ibidem). Deoarece de la magia erotică la cea agrară nu este decât un singur pas, dragostea şi fecunditatea umană fiind legate de fertilitatea solului, cucul e prezent şi în practicile de prezicere a timpului, a recoltelor şi bunăstării: „Dacă cucul încetează a mai cânta cu mult înainte de Sânziene, e semn că vara se kuvaghia), dar poporul, spunându-i cucuvaie, o leagă de „vai” – interjecţia tristeţii, a jalei şi a morţii. Prima parte a vocabulei româneşti (cucu) insă o introduce în complexul mitico-simbolic al cucului, cu întreaga sa pletoră de conotaţii numenale şi funcţii magico-rituale.