Am onoarea să mă prezint, domnule colonel: locotenent Vădastra, din Marele Stat-Major!… Am onoarea să vă salut! Sunt locotenentul Vădastra Spiridon din Regimentul de Escortă Regală…!

  Se opri, zâmbindu-şi lung, familiar. Apoi, cu un gest pripit, îşi puse chipiul şi, revenind în faţa oglinzii, luă poziţia de drepţi, salută, cu figura impasibilă, şi strigă:

  — Am onoarea să mă prezint Maiestăţii Voastre: sunt locotenentul Vădastra Spiridon, aghiotanul Maiestăţii Voastre! Am onoarea să vă salut! Să trăiţi!… Cine poate, oase roade! adăugă el pe alt ton, luând poziţia de repaus.

  Dar îşi aminti că nu mai are mult timp până la întâlnire, răsuflă adânc, verifică bancnotele în portmoneu şi stinse lumina fără să se mai oprească în faţa oglinzii. Chemă ascensorul şi coborî cu aceeaşi prudenţă. Profită că lumina era stinsă în hol ca să-l străbată repede. Apoi, o dată ajuns în stradă, se îndreptă direct către staţia de taxiuri, neîndrăznind să privească nici în dreapta, nici în stânga. Se sui în primul taxi.

  — O iei spre şoseaua Bonaparte!

  O zări de departe, aşteptându-l, şi făcu semn şoferului să oprească. Plăti, lăsându-i 18 lei bacşiş, şi-l salută amical. Când se apropie de fată, aceasta nu-l recunoscu la început, deşi avea monoclul negru. Spiridon se propti în faţa ei, serios, şi o salută.

  — Am onoarea să vă salut! Ce mai faceţi, domnişoară? Singurică? Am onoarea să mă prezint: sunt locotenentul Dimitrie Cantemir din Marele Stat-Major…

  — Vai? strigă fata. Sunteţi ofiţer? De ce nu mi-aţi spus?!

  — Ei, eu te-am prevenit că o să-ţi fac o mare surpriză. Şi asta încă nu-i nimic. O să mai vezi şi altele…

  Îi luă braţul, cu o sigură stăpânire de sine, şi se îndreptă spre „Moara Roşie”, unde plănuise din vreme să ia masa. Un jandarm trecu pe lângă ei şi îl salută apăsând cadenţa. Vădastra îi întoarse salutul cu destulă căldură.

  — E un recrut, spuse el. L-am văzut după cum bate talpa.

  Se uită la fată cu o expresie de triumf şi îi strânse braţul cu înţeles, zâmbind.

  — Dar ştii că te-ai făcut frumoasă de când nu te-am mai văzut?! N-am vrut să-ţi spun asta ieri, ca nu cumva să-ţi pierzi minţile şi să nu mai vii la întâlnire…

  — Iar mă iei peste picior! făcu ea provocatoare. Parcă nu vă ştiu eu cum sunteţi dumneavoastră, ofiţerii…

  — Să venim mai bine la fapte, o întrerupse Spiridon. Mie mi s-a făcut foame, şi cunosc pe aici, prin apropiere, o cârciumă de primul rang, unde venim de obicei, noi, ofiţerii de la Statul-Major. Ştii, nouă nu ne place să frecventăm localuri pretenţioase şi proaste, unde se îmbulzesc toţi mitocanii, şi nu găseşti niciodată masă iar servicul e execrabil. Noi, când vrem să petrecem, ne adunăm aici, că e mai izolat, are vin bun, şi putem rămâne de vorbă netulburaţi. Poate acum o fi adus şi lăutari…

  Apropiindu-se, Vădastra fu deodată cuprins de o stranie nelinişte; dacă, din întâmplare, întâlneşte vreun ofiţer acolo, şi intră în vorbă cu el, se prezintă, îl întreabă din ce regiment este, şi câte altele…?! Ar fi fost mai bine să verifice localul. De aceea, odată ajuns în faţa cârciumii, lăsă braţul Marioarei şi scoţându-şi monoclul ca să nu atragă prea mult atenţia, intră hotărât înăuntru. Nu zări nici o uniformă de ofiţer. Patronul îi ieşi înainte cu o figură supusă şi mirată în acelaşi timp.

  — Poftiţi… avem şi un separeu, către grădină. Poftiţi, domnule căpitan. Avem crap pescăresc, specialitate…

  Vădastra îl salută şi îi făcu semn, ştrengăreşte, că mai e cu cineva, care-l aşteaptă în stradă. Când intră a doua oară, cu Marioara, toţi ochii îl întovărăşiră, neîncrezători, până ce-i conduse patronul în separeu. Fata călca ruşinoasă, cu privirile plecate, şi totuşi foarte mândră.

  — Păcat că n-avem şi lăutari, spuse Spiridon aşezându-se pe scaun, ar fi fost mai interesant…

  Era o cameră simplă, cu două mese şi o fereastră care dădea în grădină. O perdea groasă, câteva glastre cu flori şi o jumătate de paravan, care stătea rezemat de perete, ar fi astupat, la nevoie, fereastra. Fata observă toate acestea cu linişte şi zâmbi. Curând rămăseseră singuri, şi se aştepta ca Spiridon să devină mai familiar, dacă nu chiar îndrăzneţ, dar el se mulţumi să-i apuce mâna şi să i-o strângă, întrebând-o la ce se gândeşte. Apoi, în faţa zâmbetului ei încurcat, începu să-i vorbească.

  — Zi, îţi era greu să mă recunoşti, când m-ai văzut îmbrăcat ofiţer…?! Cred şi eu! Şi dacă ai şti tu ce mai urmează…!

  Îşi continuă povestea după obiceiul lui, întrerupt doar de patronul care le aduse ţuicile, coşuleţul cu pâine şi farfuriile pentru peşte. Din când în când Marioara îl privea mirată, gata să izbucnească în râs. Nu-şi putea lua ochii după monoclul negru, şi glasul lui serios, monoton, cu coborâri misterioase pe alocuri, începea s-o obosească. Nu înţelegea întotdeauna despre ce era vorba şi uneori nici nu-l mai putea asculta, mulţumindu-se să mănânce. Vădastra îşi sporea volubilitatea cu cât trecea timpul şi cu cât era mai puţin întrerupt. Friptura îl ajută mult în această privinţă, căci fata lupta anevoie s-o taie în bucăţele mărunte şi s-o mănânce, el mulţumindu-se să înghită la răstimpuri, aproape pe nemestecate, câte o bucăţică. în schimb îşi umplea mereu paharul cu vin şi sifon. Nu-i plăcea să bea, dar în seara asta îşi simţea gâtul şi buzele uscate. îl exasperau doar desele intrări ale băiatului.

  — Nu te mai învârti, mă, pe aici, că am eu grijă să te chem când o fi nevoie, îi spuse în cele din urmă întărâtat.

  — O fi crezând că te dai la mine, şopti Marioara după ce plecă băiatul, şi că d-aia l-ai gonit.

  — Ei, de unde mai ştii? făcu Spiridon bine dispus. Eu sunt om al dracului! Nici când cu gândul nu gândeşti, te pomeneşti prinsă în braţe şi sărutată…!

  — Nu mai spune! se miră Marioara.