— Iar în jeep şoferul dăduse de-acum drumul la motor, toţi nervii îi erau concentraţi în picior, se uită la mine ca şi cum ar fi vrut să mă omoare. Eu mă sui, arunc rucsacul pe bancheta din spate şi m-aşez în faţă, iar plutonierul îi zice tipului: Îl vezi pe băiatul ăsta simpatic? Nu-i dai drumul din mînă pînă nu-l aduci la Staţia centrală de autobuze din Beer-Sheva şi pînă nu vine cineva de la comandament să-l ia din mîna ta ca să-l trimită la Ierusalim, capisci? Şi ăla îi spune: Pe Cartea Sfîntă, domnu’ plutonier, dacă nu sînt acolo cînd ajung eu, îl las la obiecte pierdute, şi plutonierul îl ciupeşte cu două degete de obraz, îl ciupeşte cu putere, şi-i zîmbeşte în nas: Gîndeşte-te bine ce ştiu eu despre tine, Tripoli, nu-l laşi nicăieri, că te belesc. Dacă ăia nu-l preiau din mîna ta se consideră că n-ai predat echipamentul, pleacă!

— Şi eu, ca să-nţelegeţi bine, toate astea sînt pentru mine, ca şi cum aş vedea un film în care m-arată pe mine. Iată-mă şezînd într-un jeep al armatei şi încă pe locul din faţă. Uite că doi oameni pe care nu-i cunosc, amîndoi ostaşi, vorbesc despre mine, dar pe-o limbă pe care eu n-o-nţeleg cu adevărat, şi fără traducere pentru Dovală. Şi tot timpul vreau să-l întreb ceva pe plutonier, trebuie să-l întreb urgent, înainte să plecăm, şi eu aştept numai ca el să-nceteze pentru-o clipă să vorbească, dar atunci cînd el încetează eu nu pot, nu-mi iese din gură, nu mi se leagă vorbele între ele, sînt ceva de groază cuvintele astea, astea două cuvinte.

— Şi-atunci el se uită la mine, plutonierul, şi eu mă gîndesc: Uite, acum o să-mi spună asta, uite că vine şi asta, şi mă pregătesc de-acum, şi tot trupul mi se strînge dintr-odată. Şi plutonierul îşi pune mîna pe cap ca pe-o kippa şi spune: Cel de Sus să vă dea alinare, Cel de Sus să vă mîngîie de durerea asta dimpreună cu toţi îndoliaţii Sionului şi ai Ierusalimului, şi bate cu palma caroseria jeepului, aşa cum se bate un cal ca s-o ia la galop, şi şoferul spune Amin, şi dă gaz, şi-am plecat.

Publicul e tăcut. O femeie ridică un deget şovăitor, ca la şcoală, şi apoi îl pune din nou în poală. La o masă de alături un bărbat se uită derutat la perechea lui, şi ea ridică mirată din umeri.

Bărbatul cu sacou galben face spume. I se umflă mînecile sacoului. Se apropie de punctul lui de fierbere. Şi Dovală simte asta, îi aruncă priviri nervoase. Îi fac semn chelneriţei să-mi strîngă masa, acum, imediat. Nu pot suporta priveliştea farfurioarelor ăstora goale, nu-mi vine să cred că am mîncat atîta.

— Fapt e că gonim, şoferul nu vorbeşte. Nici măcar numele nu i-l ştiu. Îl privesc dintr-o parte. E un flăcău slab, niţel adus de spate, cu un nas enorm şi urechi mari şi-o faţă plină pînă la gît de acnee. Are mult mai multe coşuri decît mine. Nici unul dintre noi nu vorbeşte. El e foc pe mine din cauza cursei cu care l-au căptuşit, iar eu bineînţeles şi garantat că nu vorbesc, ce am eu de spus. Afară sînt poate patruzeci de grade, sînt tot numai o apă. Şoferul dă drumul la radio, nu-i recepţie, zgomote, hărmălaie, se aud numai staţii de radio de-ale extratereştrilor.

Şi în punctul ăsta Dovală imită de minune zgomote de staţii care se aud prost, care se schimbă cu repeziciune una cu alta, păsărească de frînturi de propoziţii şi cuvinte şi fragmente de cîntece, Ierusalimul de aur, Johnny is the goy for me!, Moarte ovreilor, Mehaptse Menemtse, pune mîna şi ia, Nici chiar cînd bubuie tunurile nu piere dorul nostru de pace!, La Jumalan trăieşte bătrînul Messia, Nu mai şovăi, ia ciorapi Merci, Muntele Templului e în mîinile noastre, repet Muntele Templului e în mîinile noastre!

Publicul rîde, se delectează. Dovală bea din termos şi în acelaşi timp îmi aruncă o privire întrebătoare, în aşteptare. Ca şi cînd s-ar întreba ce părere am eu pînă acum despre povestea lui, şi poate despre tot spectacolul; iar eu, cu un fel de instinct stupid de teamă, mă închid imediat în faţa lui, şterg orice expresie de pe faţa mea şi-mi iau privirea de la el, iar el se retrage ca şi cum l-aş fi lovit.

De ce am făcut asta? De ce nu l-am lăsat să vadă pe faţa mea simpatia pe care i-o port în această clipă? Măcar dac-aş şti! Înţeleg atît de puţin din mine însumi, şi în anii din urmă tot mai puţin. Cînd n-ai cu cine să stai de vorbă, cînd nu mai e Tamara să se încăpăţîneze şi să pună întrebări şi să foreze, se astupă şi canalele lăuntrice. Îmi aduc aminte de furia ei după ce-a venit o dată la tribunal să mă vadă în procesul unui tată care abuzase de fiica lui. N-aveai nici o expresie pe faţă, a spumegat împotriva mea, pe urmă, acasă, Tamara; fătuca aia şi-a vărsat acolo tot sufletul, şi te privea de-a dreptul rugător şi aştepta numai să-i arăţi un mic semn, oricît de mic, de simpatie, de înţelegere; o privire care să-i spună că inima ta e cu ea, şi tu…

I-am explicat că aceea era exact faţa pe care trebuie s-o arăt în timpul unui proces; chiar dacă înlăuntrul meu fac explozie, n-am voie să dezvălui nici o fărîmă din ce-i în mine, pentru că încă nu mi-am formulat opinia, şi acea faţă