împietrită pe care i-am arătat-o fetei – i-am spus – i-am arătat-o pe urmă şi tatălui ei, cînd s-a făcut auzită versiunea lui. Judecata nepărtinitoare trebuie nu numai să se înfăptuiască, ci să se şi arate fără părtinire – am spus – şi empatia pe care o am pentru fată am s-o exprim, fii sigură, în verdict. Dar atunci, a spus Tamara, o să fie prea tîrziu pentru acel ceva de care avea ea nevoie atunci cînd îţi vorbea în clipa aceea îngrozitoare, şi m-a privit cu o căutătură ciudată, pe care n-o văzusem niciodată în ochii ei.

— Acuma, care-i treaba, Netania, îşi injectează el veselie în glas, şi mie mi-e clar că încearcă să-şi panseze rana pe care i-am pricinuit-o, şi eu sînt atît de mînios pe mine însumi că nu mă recunosc. Ah, Netania, oftează el, oraş de-a pururi pastoral, îmi face o plăcere nebună vă fac părtaşi la toate chestiile astea. Unde eram? Şoferului, desigur, începe să-i fie puţin neplăcut că s-a purtat cu mine aşa cum s-a purtat, şi-ncearcă să intre-n vorbă. Poate că pur şi simplu se plictiseşte, îi e cald, îl sîcîie muştele. Dar eu, ce am eu de vorbit cu el? Şi nici nu ştiu dacă el ştie. Dacă i s-a spus ceva despre mine. Dac-atunci cînd a fost în biroul comandantului împreună cu plutonierul, dac-atunci i-au spus. Şi să zicem că el ştie, să zicem – dar eu nu ştiu cum să-l întreb, şi-afară de asta, nu sînt sigur, de fapt, dacă-n general aş suporta să mi se spună acum, acum, cînd sînt şi singur, fără tata sau mama…

Acum buboiul plesneşte. Tipul cu capul ras, cel care poartă un sacou galben, bate în masă cu palma întinsă şi cu degetele răşchirate, o lovitură şi încă o lovitură, încet, cu ochii aţintiţi asupra lui Dovală şi faţa lipsită de orice expresie. În cîteva secunde toată sala se încheagă în jurul lui, şi numai el se mişcă, numai braţul ăsta. Lovitură. Pauză. Lovitură.

O veşnicie se scurge în felul ăsta.

Încet-încet, dinspre laturile sălii, urcă spre el un mormăit de protest speriat, dar el o ţine pe-a lui: Lovitură. Pauză. Lovitură. Pauză. Bărbatul cel scund, spătosul, i se alătură cu pumnul strîns, aproape că sfărîmă masa cu loviturile lui fără pripă. Eu mă-nfierbînt dintr-odată, mi se suie sîngele la cap. Iată-i, indivizii ăştia detestabili.

Cei doi se încurajează unul pe celălalt din priviri. N-au nevoie de mai mult. Mormăitul dimprejur devine tumult. Mai sînt cîteva mese care-i susţin cu înflăcărare, puţini se împotrivesc, majoritatea spectatorilor se abţin, prudenţi, să-şi exprime părerea. Un miros subţire de năduşeală se simte dintr-odată în spaţiul subsolului. Chiar şi mirosurile parfumurilor devin mai iuţi. Şeful sălii se ridică, neputincios, nu ştie ce să facă.

Din toate părţile se aud controverse între mese: „Dar el totuşi bagă bancuri întruna, întruna!“ Aud o femeie care susţine: „Eu îl ţin sub observaţie, pur şi simplu îl controlez!“ „Şi stand-up nu înseamnă numai bancuri“, îi întăreşte spusele o alta, „Înseamnă uneori şi poveşti din viaţă amuzante“. „Poveşti-poveşti, dar fără nici o poantă!“ strigă un bărbat care nu mai e tocmai tînăr, e cam de vîrsta mea, şi de care se lipeşte duios o doamnă cu un bronz nenatural.

Şi Dovală se roteşte şi se întoarce către mine cu tot trupul, mă priveşte.

În prima clipă nu înţeleg ce vrea de la mine. Cu mîinile lăsate de-a lungul trupului, stă la marginea scenei, ignoră furtuna din jurul lui şi mă priveşte.

Pe mine, care cu cîteva clipe mai înainte îi trîntisem mutra mea în nas. El încă mai speră că voi face pentru el ceva. Dar ce pot eu să fac? Ce se poate face împotriva ăstora?

Şi numaidecît mă străbate gîndul la ce puteam să fac odinioară; la puterile de care dispuneam în faţa unora ca ăştia. Forţa categorică a unui gest de-al meu, a unei propoziţii în redactarea verdictului. Senzaţia de autoritate regală, pe care n-aveam voie s-o recunosc nici măcar faţă de mine însumi.

Zgomotul şi strigătele se înteţesc. Aproape toţi cei din sală participă la tărăboi, şi în aer se simte de-acum voluptatea încăierării, iar el tot mai stă nemişcat şi mă priveşte. Are nevoie de mine.

A trecut mult timp de cînd cineva a avut nevoie de mine. Mi-e greu să descriu puterea surprizei care mă copleşeşte. Şi a panicii de care sînt cuprins. Înainte de orice mă păleşte o tuse năprasnică, după aceea împing şi depărtez de mine masa, mă ridic şi rămîn în picioare şi habar n-am ce am de gînd să fac, poate că în general am de gînd să ies, să plec de-aici, ce am eu cu locul ăsta şi cu tot huliganismul ăsta, trebuia s-o şterg de aici încă de-acum o oră, dar cei doi sfărîmă mesele cu loviturile lor, şi în punctul ăsta Dovală mă aude, şi eu însumi mă aud strigînd: Lăsaţi-l odată să-şi spună povestea.

Oamenii din sală amuţesc dintr-odată şi se uită la mine cu un amestec de cutremurare şi spaimă, şi eu înţeleg că am strigat mai tare decît avusesem de gînd. Cu mult mai tare, pare-se.

Stau în picioare. Încremenit. Mă simt ca un actor într-o melodramă, aşteptînd să-i sufle cineva replica următoare. Nimeni nu-mi suflă nimic. Nici paznici nu sînt în sală să slujească drept paravan între mine şi public, şi nici buton de alarmă n-am sub masă, şi asta nu e lumea în care mă desfătam umblînd printre oameni pe stradă ca un oarecare, ştiind prea bine că peste cîteva clipe