În jurul meu e în continuare tăcere. Gîfîi repede şi nu izbutesc să-mi stăpînesc gîfîitul. Privirile sînt aţintite asupra mea. Ştiu că înfăţişarea mea induce întrucîtva în eroare – şi fruntea proeminentă şi stîncoasă îşi joacă uneori rolul cu succes, nu numai statura – dar eu nu sînt atît de vajnic încît să-mi pot susţine intervenţia dacă treburile o să se complice cu adevărat.

— Lăsaţi-l să-şi spună povestea! repet eu, de astă dată lent şi apăsat, împing în spaţiu cuvînt după cuvînt, şi capul meu ia o atitudine care aduce cumva, în chip straniu, cu a unui taur gata să-mpungă, şi ştiu că sînt ridicol aşa, şi cu toate astea aşa rămîn, şi pentru o clipă chiar îmi aduc aminte de acea senzaţie – cum e să trăieşti ceva pînă la capăt. Să fii, să exişti.

Bărbatul în galben se răsuceşte pe scaunul lui şi se întoarce către mine. Nici o problemă, dom’ judecător, toată cinstea, merg pe mîna dumitale, dar vreau să-mi spună dumnealui acuma cum vin de se leagă toate bazaconiile astea cu cei două sute şi patruzeci de shekeli pe care i-am aruncat aici în seara asta? Ăsta nu-i un delict cumva, ce zice stimabilu’ dom’ judecător? Nu-ţi miroase a reclamă mincinoasă? Şi Dovală, ai cărui ochi încă mai strălucesc spre mine cu recunoştinţă faţă de un frate mai mare care a sărit să-l apere, se năpusteşte şi îi taie vorba bărbatului în galben.

— Se leagă, sufleţel, se leagă perfect! Şi-acum abia vin de se leagă mai mult ca oricînd, îţi dau în scris că aşa e, pînă acum au fost preliminarii, m-ai înţeles? – îi trimite un surîs ca-ntre-noi-bărbaţii care nu-i izbuteşte şi-l face numai pe individ să-şi mute privirea ca şi cum ar fi văzut o rană deschisă – ascultă atent, fratele meu: îmi lipesc capul de geam, şi ăsta e un geam standard din dotarea armatei noastre, ceea ce-nseamnă în fapt că nu se lasă închis pînă la capăt, iar pe de altă parte nici nu poate fi deschis pînă la capăt, şi geamul e-nţepenit la mijlocul ferestrei şi vibrează, şi tocmai asta e fix ce-mi trebuie mie, fiindcă el nu vibrează aşa, niţeluş, el vibrează dezlănţuit, drrrr! Un zgomot cumplit, un perforator Congo într-un zid de beton armat nu face atîta zgomot, aşa că eu îmi reazem pe el instinctiv capul, şi el într-o secundă începe să-mi toace creierul, drrrr! Sînt înăuntrul unui compresor! Într-un blender! Drrr! Drrr!

Îi arată publicului cum îşi reazemă capul de geam. Capul începe să-i vibreze, la început uşurel, iar apoi repede şi tot mai tare, şi-atunci tot trupul i se zvîrcoleşte, şi asta-i o privelişte uimitoare: trăsăturile feţei i se învălmăşesc, expresiile i se întretaie în zbor ca nişte cărţi de joc atunci cînd cineva le amestecă. Toate mădularele trupului îi vibrează şi se zgîlţîie şi ele, el străfulgeră cu frenezie pe toată suprafaţa scenei, se azvîrle de la un capăt la celălalt al ei, cade pe podea ca o păpuşă de cîrpă, zace acolo şi gîfîie şi din cînd în cînd mai adaugă schimonoseli de convulsii subite în braţ sau în picior.

Publicul rîde, rînjesc chiar şi cei care au condus răzmeriţa împotriva lui, aproape împotriva propriei lor voinţe, şi chiar mijlocitoarea cea mititică a comunicării cu răposaţii zîmbeşte uimită, ţine gura niţel căscată şi i se zăresc dinţii mărunţi.

— Îmi pică din cer drrr-ul ăsta, anunţă el publicul ca un crainic, şi se ridică de pe podeaua scenei şi îşi scutură mîinile de praf şi-i zîmbeşte cu o cordialitate smerită bărbatului în galben, şi apoi imediat şi spătosului. Cei doi încă mai refuză să-i cedeze şi mutrele lor sînt unse din nou cu expresia aceea cunoscută de scepticism şi sarcasm.

— Drrr! Nu pot să mă gîndesc la nimic, nu simt nimic, orice gînd mi se sfărîmă într-o mie de bucăţele, sînt un terci de gînduri, drrr! Îşi saltă umărul către femeia cea mărunţică, şi ea se trage înapoi şi rîde foarte tare, îi curg pe obraji lacrimi ca nişte perle mici, şi cîţiva oameni din sală observă, şi se desfată cu această mică acţiune secundară. Cuţa, îi spune el, acum mi-aduc aminte de tine. Locuiaţi deasupra văduvei cu pisicile.

Toată faţa ei e numai un zîmbet: Ţi-am spus că eram acolo, am fost într-adevăr.

— Dar şoferul – nu era cu degetul într-o zi de post! Strigă şi dă din picior şi ridică un braţ ca Elvis: şmecheria cu geamul ferestrei o ştie de la toţi pasagerii lui, toţi îi oferă spectacolul Parkinson-ferestre. Aşa că-ncepe să-mi vorbească aşa ca din întîmplare, îmi arată alte maşini pe şosea: Ăsta e un Dodge-200, merge la tabăra Shivta, ăsta e un camion Rio, aprovizionează Şcoala de ofiţeri, ăsta e un Studebaker Lark al comandamentului regiunii de sud, Moshe Dayan avea un automobil ca ăsta în timpul războiului, uite că mă cunoaşte, îmi face semn cu farurile.

— Eu, ce să spun la toate astea, nimic. Tac. Atunci el încearcă să răzbată din altă parte, îmi aruncă: Ce, aşa pe nepusă masă au venit să te-anunţe?

— Eu nimic. Drrr… Mixer de gînduri. Într-o jumătate de secundă îi tai întrebarea în bucăţele, bulion, piure e creierul meu. Şi deodată taică-meu îmi sare în faţă cu tăiţeii lui. Nu ştiu de ce-mi vine tocmai o asemenea imagine, daţi-mi doar o secundă pentru povestea asta, ochei? E totuşi o chestie că taică-meu îmi vine-acum în minte aşa deodată cu tăieţeii lui, pentru că de ce vine el, după părerea voastră? Poate că nu-i a bună? Poate că-i de bine?