fiindcă nu v-am informat că Helena Andrenyi este sora doamnei Armstrong?

— Într-adevăr, ne-aţi minţit cu bună ştiinţă în această privinţă.

— Fireşte. Şi aş face-o din nou. Mama ei îmi era prietenă. Cred, domnilor, în loialitatea faţă de prieteni, faţă de o familie.

— Şi nu credeţi că e datoria dumneavoastră cea mai înaltă să sprijiniţi justiţia?

— În acest caz cred că justiţia, adevărata justiţie, a fost făcută.

Poirot se aplecă spre ea.

— Căutaţi să înţelegeţi situaţia mea, doamnă. Chiar în ce priveşte batista, pot să vă cred? Sau, de fapt, vreţi s-o apăraţi pe fiica prietenei dumneavoastră?

— Oh, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Zâmbi răutăcios. Ei bine, domnilor, declaraţia mea poate fi uşor dovedită. Vă voi da adresa din Paris a lenjeresei mele. N-aveţi decât s-o arătaţi şi veţi afla că a fost făcută la comanda mea, cam cu un an în urmă. Batista e a mea, domnilor.

Se ridică.

— Mai aveţi altceva să mă întrebaţi?

— Camerista dumneavoastră, doamnă, ar fi putut recunoaşte batista?

— Bineînţeles. A văzut-o şi n-a spus nimic? Ei bine, asta înseamnă că şi ea poate fi loială.

Se înclină şi ieşi.

— Deci aşa stau lucrurile, murmură Poirot. Observasem eu o uşoară ezitare la cameristă, când am întrebat-o dacă ştie a cui e batista. Nu era sigură dacă trebuie să recunoască sau nu că e a stăpânei sale. Dar cum se potriveşte asta cu teoria mea? Mda, s-ar putea, de ce nu?

— Ah, exclamă Bouc, cu un gest caracteristic, e teribilă bătrâna.

— Ar fi putut să-l omoare pe Ratchett? îl întrebă Poirot pe doctor.

Acesta clătină din cap.

— Loviturile acelea de o mare forţă, care au străpuns muşchii, n-ar fi putut fi date niciodată de o persoană cu un fizic atât de fragil.

— Dar cele mai slabe?

— Cele mai slabe, da.

— Mă gândesc, spuse Poirot, la întâmplarea de azi dimineaţă, când i-am spus că forţa ei stă în voinţă mai curând decât în braţe. Era o capcană, această remarcă. Voiam să văd dacă se va uita la braţul drept, sau la stângul. S-a uitat la amândouă. Dar mi-a dat un răspuns ciudat. Mi-a spus: "Nu, n-am putere în ele. Nici nu ştiu dacă trebuie să mă bucur sau nu". Un răspuns curios... care îmi întăreşte convingerile despre crimă.

— Nu rezolvă însă problema criminalului stângaci.

— Nu. Apropo, aţi observat că contele Andrenyi îşi ţine batista în buzunarul drept de la piept?

Bouc făcu semn că nu. Gândurile îi zburau la revelaţiile uimitoare din ultima jumătate de oră. Murmură:

— Minciuni... şi iarăşi minciuni. Mă uluieşte cantitatea de minciuni pe care ne-au debitat-o azi dimineaţă.

— Mai sunt încă altele de descoperit, spuse Poirot voios.

— Crezi?

— Aş fi foarte descumpănit dacă n-ar fi aşa.

— Atâta duplicitate... e îngrozitor, spuse Bouc. Dar se pare că nu-ţi displace, adăugă el reprobator.

— Are următorul avantaj, spuse Poirot. Dacă-l pui pe cel care minte faţă în faţă cu adevărul, atunci de obicei recunoaşte, adeseori pur şi simplu pentru că e surprins. Totul e numai să ghiceşti just, şi obţii efectul scontat. Aceasta e singura metodă de a descurca un caz ca al nostru. Iau fiecare pasager pe rând, meditez asupra declaraţiilor sale, şi îmi spun: "Dacă acesta minte, şi celălalt minte, în ce punct minte, şi de ce o face?". Şi îmi răspund: dacă minte — reţineţi pe dacă — asta se poate întâmpla numai pentru cutare motiv şi în cutare punct. Această metodă a reuşit foarte bine cu contesa Andrenyi. Să încercăm s-o aplicăm şi altor persoane.

— Şi presupunând că se întâmplă să nu ghiceşti?

— Atunci o persoană, în orice caz, va fi în afară de orice bănuială.

— Aha, metoda prin eliminare.

— Întocmai.

— Şi cine va fi următorul?

— Acel pukka sahib care e colonelul Arbuthnot.

 

 

CAPITOLUL VI

O A DOUA ÎNTREVEDERE CU COLONELUL ARBUTHNOT

 

Se vedea bine că această a două vizită în vagonul restaurant nu-i prea făcea plăcere colonelului Arbuthnot. Faţa lui avea o expresie rebarbativă.

— Ei bine? întrebă el, aşezându-se.

— Toate scuzele mele pentru acest al doilea deranj, începu Poirot. Dar mai sunt unele informaţii pe care cred că ni le puteţi da.

— Într-adevăr? Nu prea-mi vine să cred.

— Să începem cu acest curăţitor de pipă. Îl vedeţi?

— Da.

— Vă aparţine?

— Nu ştiu. Nu obişnuiesc să le însemn.

— Sunteţi conştient de faptul că sunteţi singurul dintre pasagerii vagonului Istanbul-Calais care fumează pipă?

— În acest caz, e probabil al meu.

— Ştiţi unde a fost găsit?

— Habar n-am.

— A fost găsit lângă cadavrul lui Ratchett.

Colonelul ridică din sprâncene.

— Puteţi să ne spuneţi, domnule colonel, cum a reuşit să ajungă acolo?

— Dacă credeţi că l-am lăsat eu acolo, vă înşelaţi.

— Aţi intrat la un moment dat în compartimentul lui Ratchett?

— Nici măcar n-am stat de vorbă cu el.

— N-aţi stat niciodată de vorbă cu el şi nici nu l-aţi ucis?

Sprâncenele colonelului se arcuiră din nou, ironic.

— Dacă aş fi făcut-o, mă îndoiesc că v-aş fi înştiinţat. Dar de fapt, nu l-am ucis.

— Bine, murmură Poirot. De altfel, n-are nici o importanţă.

— Poftim?

— Spuneam că n-are nici o importanţă.

— Oh!

Colonelul păru surprins. Se uită la Poirot stingherit.

— Înţelegi, continuă Poirot, curăţitorul nu prezintă nici o importanţă. Eu însumi pot găsi vreo alte unsprezece explicaţii satisfăcătoare ale prezenţei lui acolo.

Arbuthnot îl privi şi mai uimit.

— De fapt, vă chemasem pentru cu totul altceva, urmă Poirot. Domnişoara Debenham poate v-a spus că am auzit, fără să vreau, câteva cuvinte pe care vi le-a adresat în gara Konia?

Arbuthnot nu-i răspunse.

— Vă spunea: "Nu acum... când totul se va termina, când o să rămână totul undeva în urmă, departe". Ştiţi la ce se refereau aceste cuvinte?

— Îmi pare rău, domnule Poirot, dar refuz să răspund la această întrebare.

— De ce?

— Vă sugerez s-o întrebaţi pe domnişoara Debenham însăşi care e sensul acestor cuvinte, răspunse el rigid.

— Am făcut-o.

— Şi a refuzat?

— Da.

— Atunci, cred că este absolut limpede, chiar şi pentru dumneavoastră, că gura îmi va fi ferecată.

— Nu vreţi să dezvăluiţi secretul unei doamne?

— Puteţi s-o luaţi şi aşa, dacă vreţi.

— Domnişoara Debenham mi-a spus că era vorba de o chestiune personală.

— Atunci, de ce n-o credeţi?

— Din cauză că domnişoara Debenham, domnule colonel, este ceea ce se