s-a învoit cu Ghedeon s-o aducă în casa prințului, Sara se lăsă pradă unei uluiri depline. N-ar fi renunțat la Ramses pentru toate comorile pământului, și-ar fi dat și viața pentru el, deși nu se putea spune că în vremea aceea îl iubea. Iubirea are nevoie de timp și libertate pentru a da cele mai frumoase flori; ei însă nu i se îngăduise niciun răgaz, nicio libertate. Într-o bună zi l-a cunoscut pe prinț, a doua zi a fost răpită, aproape fără să fi fost măcar întrebată dacă vrea, și dusă într-o casă din apropiere de Memfis, iar peste câteva zile, uimită, înspăimântată, neînțelegând nimic din tot ce se petrecea cu ea, devenise ibovnica prințului.

Până să se obișnuiască cu noua stare de lucruri a speriat-o pornirea mulțimii din împrejurimi împotriva ei, apoi vizita celor două femei necunoscute și, în sfârșit, năvala asupra casei ei. Dar și mai mult a speriat-o faptul că Ramses i-a luat apărarea, vrând chiar să se năpustească împotriva vinovaților. Înțelese că se afla în mâinile unui om puternic și năprasnic, căruia îi stătea în puteri să verse sânge străin, după bunul lui plac, să ucidă chiar. Pentru o clipă Sara fusese deznădăjduită; auzind poruncile cumplite ale prințului, care îndemna slugile să pună mâna pe arme, i se păruse că-și iese din minți. În aceeași clipă se întâmplase însă un lucru mărunt, o vorbă, care, dezmeticind-o, dăduse o nouă întorsătură simțămintelor ei.

Crezând-o rănită, prințul îi trăsese de pe cap legătura și văzând locul lovit, strigase: „Numai o vânătaie? Și cum îți schimbă înfățișarea!”

Auzindu-i vorbele, Sara uitase de durere și de spaimă. O cuprinsese o neliniște nouă. Se schimbase ea într-atât de mult, încât lucrul acesta îl putuse uimi pe prinț? Da, îl uimise, și nimic mai mult!

După câteva zile vânătaia dispăruse, dar în sufletul Sarei încolțiseră și unele sentimente necunoscute până atunci, începuse să fie geloasă pe Ramses, să se teamă că o va părăsi. Și o mai chinuia încă o grijă: față de prinț ea se simțea ca o slugă, o sclavă. Dorea din toată inima să-i fie slujnica cea mai credincioasă, sclava cea mai supusă, umbra lui nedespărțită. În același timp dorea însă ca el, cel puțin în clipele dezmierdărilor, să nu se poarte ca domn și stăpân. Era ea a lui, e drept, dar și el al ei. De ce dar să n-o lase să creadă că-i aparține măcar cât un fir de iarbă? De ce prin fiecare cuvânt și mișcare să-i arate că-i desparte o prăpastie? Cum? Nu l-a ținut ea oare în brațele ei? Nu era el oare acela care îi sărutase gura și sânii?

Într-una din zile, venind la ea, prințul își aduse și câinele. Rămase numai câteva ore și în tot acest timp câinele se ghemuise la picioarele lui, în locul în care de obicei sta Sara; când voise și ea să se așeze acolo, câinele începuse să mârâie. Râzând, prințul își afunda degetele în lațele prăfuite ale animalului, cum se obișnuise să facă și cu părul ei. Iar câinele se uita în ochii prințului tot așa cum se uita și ea, cu singura deosebire că privirea lui era mult mai îndrăzneață decât a ei. Sara era neliniștită și cuprinsă de ură împotriva animalului inteligent, care-i răpise o parte din dezmierdări, fără să le prețuiască îndeajuns și care avea față de stăpânul său o purtare atât de prietenoasă, cum ea niciodată nu îndrăznise încă. Nici n-ar fi izbutit de altfel să ia un aer atât de nepăsător, privind într-altă parte, așa cum făcea dulăul, atunci când mâna prințului îi mângâia capul.

Nu de mult prințul pomenise iarăși despre dansatoare. Și atunci, Sara izbucnise. Cum? Era el în stare să îngăduie unor femei nerușinate, despuiate, să-l dezmierde? Și Iehova, văzând toate astea din înaltul cerului, nu-și aruncă oare trăsnetele asupra acestor nelegiuite? Drept e, Ramses îi spusese că ea îi era mai dragă decât toate celelalte. Dar cuvintele lui n-o liniștiseră; singura lor urmare fu hotărârea ei de a nu se mai gândi la nimic altceva, decât la dragostea ce i-o nutrea. Și ce însemnătate mai avea atunci ziua de mâine?

Iar când, așezată la picioarele prințului, începu cântecul despre suferințele spiței omenești de la leagăn și până la groapă, ea își mărturisi păsul propriului său suflet și-și puse ultima nădejde în Dumnezeu.

Astăzi, Ramses se afla lângă ea; putea fi deci mulțumită.

Și tot atunci începu încercarea cea mai grea pentru Sara. Prințul locuia sub același acoperiș cu ea, ieșea în grădină cu ea, o lua uneori în barcă și o plimba pe Nil. Dar nu era de loc mai aproape de ea decât atunci când se afla de cealaltă parte a fluviului, în mijlocul parcului regal. Stătea lângă ea, dar cu gândurile era în altă parte, iar Sara nu putea nici măcar să ghicească la ce se gândește. O îmbrățișa sau îi mângâia părul, cu ochii duși spre Memfis, spre uriașele coloane ale palatului faraonului, ori cine știe unde…

Uneori, nici nu-i răspundea la întrebări sau, ca și cum atunci s-ar fi trezit din somn, o privea nedumerit, de parcă se mira că o vede alături.

Capitolul XVI

 

 

Așa se scurgeau clipele de mare intimitate, de altfel destul de rare, dintre Sara și prinț. După ce le dăduse de știre, lui Patrokles și intendentului principal, care-i erau poruncile, Ramses își petrecuse cea mai mare parte a timpului pe-afară și, ca mai totdeauna, plimbându-se cu barca. Plutea pe Nil și prindea în năvod pești din cei ce mișunau cu miile în fluviu, ori pătrundea în bălți și, ascuns printre tulpinile înalte ale lotușilor, trăgea cu arcul în păsăretul sălbatic, ale cărui cârduri gureșe roteau în roiuri strânse, ca muștele. Dar nici atunci nu-l părăseau gândurile de mărire: așa, de pildă, își făcuse din vânătoare un fel