A doua zi Ramses își trimise negrul la Memfis, cu porunci. Pe la amiază, plutind dinspre oraș, se apropie de casa Sarei o corabie pântecoasă, plină de oșteni greci, cu coifuri înalte și platoșe strălucitoare. La un semn, șaisprezece oameni înarmați cu scuturi și sulițe scurte coborâră pe țărm, aliniindu-se pe două șiruri. Când să pornească spre casă fură însă opriți de un al doilea trimis al prințului care, poruncind ostașilor să rămână pe mal, îl pofti la moștenitorul tronului numai pe Patrokles, comandantul lor. Soldații luară poziție de drepți și rămaseră așa, neclintiți, ca două șiruri de coloane căptușite cu tablă lucitoare. Patrokles, purtând un coif cu pene, tunică de purpură, iar pe deasupra zale de aur împodobite cu un cap de femeie, care avea în loc de păr niște șerpi, îl urmă pe emisar.

Prințul îl întâmpină pe vrednicul oștean în poarta grădinii. Nu-i surâse ca de obicei, nici nu-i răspunse la adânca lui ploconeală, ci-i zise doar pe un ton rece:

— Spune-le soldaților greci, din oștile mele, că nu voi mai face instrucție cu ei până ce stăpânul nostru, faraonul, nu mă va numi pentru a doua oară comandantul lor. Am pierdut cinstea aceasta din pricina sporovăielilor lor prin cârciumi – și care, pentru mine, sunt o jignire. Totodată, îți atrag luarea-aminte că pâlcurile grecești nu-s destul de disciplinate. Oamenii tăi vorbesc în gura mare despre tainele țării ca, de pildă, despre pornirea unui război, ceea ce ar putea fi socotit drept trădare de stat. Despre asemenea lucruri pot vorbi numai faraonul și sfetnicii lui cei mai de seamă. Iar noi, soldații și slugile lui, orice însărcinări am avea, nu putem decât să îndeplinim în tăcere poruncile prea-milostivului stăpân. Te rog, deci, să înștiințezi oștile despre aceasta și-ți urez noroc.

— Va fi cum ai spus, măria-ta, răspunse grecul. Făcu stânga-mprejur și, cu capul sus, se îndreptă, zăngănindu-și zalele, spre corabie. Fiindu-i cunoscută trăncăneala soldaților prin cârciumi, înțelesese în clipa aceea că moștenitorul, idolul armatei, suferise o înfrângere; și cum ajunse la ceata soldaților rămași pe țărm își luă o înfățișare cruntă și, gesticulând de zor, le strigă:

— Bravi ostași greci! Câini râioși, ce sunteți! Mânca-v-ar lepra! Dacă de azi înainte vreunul dintre voi va rosti numele moștenitorului prin cârciumi, să știe că-i voi sparge scăfârlia, că-i voi vârî cioburile pe gât și–  marș cu el afară din oaste! Oricine ar fi el va păzi porcii țăranilor, iar în coiful lui vor oua găinile. Asta-i soarta ce-i paște pe oștenii lipsiți de minte, care nu știu să-și țină limba în gură. Și acum, stânga-mprejur! Și marș la corabie, dar-ar ciuma în voi! Mai presus de orice oșteanul luminăției-sale trebuie să bea în sănătatea faraonului și întru fericirea marelui sfetnic al oștirii, Herhor, să ne trăiască în vecii-vecilor!

— Trăiască în veci! repetară soldații.

Posomoriți, se urcară pe corabie. Nu departe de Memfis, Patrokles își însenină însă fruntea încrețită și porunci oștenilor să înceapă cântecul fetei de preot care iubea atât de înfocat oștenii, încât punând în pat, în locul ei, o păpușă, își petrecea nopțile în odaia străjilor… În ritmul acestui cântec se putea merge cu mult mai bine, iar vâslele puteau fi mânuite mai ușor.

Spre seară se apropie de locuința Sarei o a doua corabie, din care coborî intendentul moșiilor lui Ramses.

Prințul îl primi și pe acest demnitar în poarta grădinii. Poate ca să se arate aspru, sau să nu-l silească să intre în casa ibovnicei sale.

— Am vrut, zise moștenitorul, să te văd și să-ți spun că printre țăranii mei tot mai umblă fel de fel de vorbe nelalocul lor despre micșorarea dărilor și despre alte lucruri asemănătoare. Doresc să li se spună că nu le voi micșora dările. Dacă vreunul dintre ei însă, în ciuda spuselor mele, s-ar încăpățâna prostește și ar pălăvrăgi mai departe despre biruri, să fie bătut cu nuiaua.

— Mai bine să plătească amendă… Un uten sau o drahmă, cum va porunci măria-ta, propuse dregătorul.

— Da, să plătească amendă, răspunse prințul, după câteva clipe de șovăială.

— Am putea, oare, să-i batem cu nuiaua încă de pe acum? Măcar pe cei mai nedomoliți dintre ei, ca să țină minte mai bine milostiva poruncă, șopti supraveghetorul.

— Da, aceștia ar putea fi bătuți.

— Îndrăznesc să-ți spun, măria-ta, urmă în șoaptă intendentul și stând mereu plecat, că, dacă într-adevăr țăranii au vorbit în ultimul timp despre desființarea dărilor, e pentru că au fost puși la cale de un necunoscut. De câteva zile însă au amuțit dintr-o dată…

— Atunci nu mai e nevoie să fie bătuți cu nuiaua, observă Ramses.

— Nici ca o mustrare pentru viitor?

— N-ar fi păcat de nuiele?

— De marfa asta nu vom duce lipsă nicicând.

— Atunci da, dar numai cu multă blândețe, hotărî prințul. Nu vreau ca părintele meu să afle că bat țăranii pe degeaba… Pentru îndemnuri la răzvrătire, da, trebuie bătuți și amendați, dar ne putem arăta mărinimoși dacă nu se află astfel de pricini.

— Înțeleg, răspunse intendentul, uitându-se în ochii prințului. N-au decât să țipe cât le-o place, dar… să nu hulească pe șoptite…

Amândouă aceste convorbiri, cu Patrokles și cu intendentul, făcură ocolul Egiptului.

După plecarea intendentului, căscând și privind în jur plictisit, prințul își zise în sinea sa: „Am făcut ce-am putut. Acum însă n-am să mai fac nimic… dacă voi izbuti”.

În sufletul Sarei se petreceau unele schimbări. De cum îl zărise pe prinț, în valea din deșert, îi plăcuse. Simțământul acesta amuțise însă la auzul tulburătoarei vești că frumosul tânăr era fiul faraonului și moștenitorul tronului. Iar când Tutmozis