inimile bărbaților pofte nesățioase. Știm și să cântăm. Așteaptă, stăpâne, să-ți cânt și eu ceva… Se ridică de pe laviță și se îndreptă spre casă. În curând apăru din nou. În urma ei, o fată tânără, cu ochi negri, înspăimântați, purta o harfă.

— Cine-i fata asta? întrebă prințul. Stai puțin, i-am văzut undeva privirea! Aha, când am fost aici ultima dată, fata asta, înfricoșată, s-a uitat la mine printre tufe…

— E ruda și sluga mea, Ester, răspunse Sara. Locuiește la mine de o lună, dar se teme de tine, stăpâne, și fuge întotdeauna. Se prea poate să se fi uitat cândva la tine, printre tufe.

— Poți să pleci, copila mea, zise prințul, adresându-i-se fetiței împietrite, iar când aceasta se ascunse printre pomi, adăugă: și ea e evreică? Dar paznicul casei tale, care de asemenea se uită la mine ca berbecul la crocodil?

— E Samuel, fiul lui Ezdreas; și el e rudă cu mine. L-am luat în locul negrului, căruia, stăpâne, i-ai dăruit libertatea. Doar mi-ai îngăduit să-mi aleg eu slugile!

— Da, așa e! Atunci și paznicul slugilor tale e evreu, căci și el are pielea galbenă.

— Acela, răspunse Sara, este Ezechil, fiul lui Ruben, ruda tatălui meu. Nu-ți place, stăpâne? Sunt cu toții slugile tale nespus de credincioase.

— Dacă-mi place! zise prințul, ursuz, bătând toba cu degetele pe laviță. Doar nu-i aici ca să-mi placă, ci ca să păzească bunurile tale. De altminteri, oamenii aceștia nu mă privesc de loc… Cântă, Sara…

Sara îngenunche pe iarbă, la picioarele prințului, și, după câteva acorduri la harpă, începu:

„Unde-i omul care să nu aibă griji? Unde-i omul care, pregătindu-se de culcare, ar putea să spună: «iată o zi fără umbră de tristețe»? Unde-i omul care, intrând în mormânt, ar putea spune: viața mea s-a scurs fără dureri și griji, ca o seară senină deasupra Iordanului!

Dar cât de mulți sunt cei care în fiece zi își scaldă pâinea în lacrimi iar casa li-i plină de suspine!

Plânsul, acesta-i primul glas al omului pe pământ, iar geamătul lui–  ultimul adio. Plin de îngrijorare intră în viață, plin de jale se coboară în locul de odihnă și nimeni nu-l întreabă unde ar vrea să rămână.

Unde-i acela care să nu fi trecut prin amărăciunea vieții? Să fie oare copilul a cărui mamă-i răpită de moarte, ori pruncul căruia foamea i-a supt mai întâi sânul ce-l hrănea, înainte de-a fi apucat să-și apropie buzele de el?

Unde-i omul încrezător în soarta lui și care să aștepte liniștit ziua de mâine? E, oare, cel ce lucrează pe câmp și știe că nici ploaia și nici venirea lăcustelor nu stau în puterea lui? Ori, poate, neguțătorul care își lasă marfa în voia vânturilor, pornite nu se știe de unde, iar viața și-o încredințează talazurilor de deasupra adâncurilor, ce înghit totul și nimic nu mai dau înapoi?

Unde-i omul care să nu simtă neliniște în sufletul său? E, oare, vânătorul, care urmărind o căprioară cu picioarele iuți, întâlnește în drumul lui un leu ce-și râde de săgeată? Ori, poate, oșteanul, care cu sudoarea pe frunte se îndreaptă spre glorie, dar este întâmpinat de o pădure de sulițe și paloșe de bronz ascuțite, dornice de sânge? E, oare, regele, care sub porfire poartă o zale grea și cu ochi mereu treji urmărește oștirile vecinilor puternici, iar cu urechea încearcă să prindă foșnetul perdelei de la pat, ca nu cumva să-l nimicească în propriul său cort, trădarea?

Iată de ce inima omenească în fiece loc și la orice vreme e plină de suspine… în pustiu, amenințată de lei și de scorpioni, în peșteri – de balauri, printre flori – de șerpi veninoși. La lumina zilei, vecinul hrăpăreț plănuiește cum să-i micșoreze pământul, iar noaptea, tâlharul viclean îi pipăie ușa cămării. În copilărie-i neputincioasă, la bătrânețe fără de vlagă, iar în puterea vieții – înconjurată de primejdii ca o balenă de adâncul apelor.

De aceea, o Doamne, părintele meu, spre tine se îndreaptă chinuitul suflet omenesc. Tu l-ai adus pe lumea asta plină de primejdii, tu i-ai dăruit spaima morții, tu i-ai închis căile liniștei în afară de calea ce duce la tine. Și, asemeni pruncului ce nu poate merge și se prinde de poalele mamei, ca să nu cadă, la fel și omul neputincios, se încredințează milei tale, căutând alinare zbuciumului său…”

Sara tăcu. Prințul căzu pe gânduri. După câteva clipe zise:

— Voi, evreii, sunteți un popor mohorât. Dacă în Egipt s-ar crede în cele ce ne învață cântecul vostru, nimeni n-ar mai râde pe malurile Nilului. Cei avuți și puternici s-ar ascunde de frică în subteranele templelor, iar poporul, în loc să lucreze, ar fugi în peșteri, de unde ar aștepta să vadă milostivenia, care de altfel n-ar sosi. Credința noastră e alta: poți avea totul pe lumea asta, dar trebuie să ți le faci toate, singur. Zeii noștri nu vin în ajutorul neputincioșilor. Coboară pe pământ de abia atunci când eroul care s-a încumetat să facă o faptă supraomenească a ajuns la capătul puterilor. Așa s-a întâmplat cu Ramses cel Mare când s-a năpustit în mijlocul celor două mii cinci sute de care dușmane, fiecare din ele purtând câte trei luptători. De-abia atunci nemuritorul Amon i-a dat o mână de ajutor și a oprit măcelul. Dar dacă, în loc să lupte, ar fi așteptat ocrotirea zeului vostru, de mult pe malurile Nilului egiptenii ar fi umblat numai cu găleata și cărămida în mână, iar netrebnicii de hitiți cu papirusurile și cu nuiaua! De aceea, Sara, mai degrabă farmecul tău, decât cântecele tale, îmi va risipi îngrijorarea. Dacă aș face așa cum spun înțelepții evrei fi aș aștepta să-mi cadă ajutorul din cer, vinul mi s-ar îndepărta de la gură, iar femeile, de casele mele. Și, mai presus de toate, n-aș mai putea fi erpatru și aș păți ca frați: mei vitregi, dintre