21. Există ceva în acelaşi timp demn de dispreţ, dar şi înspăimântător în genul de probe pe baza cărora, în ultimii ani, oricine poate fi declarat de către tribunal incapabil de a-şi conduce singur treburile; iar după moarte, dispoziţiile sale privind bunurile ce i-au aparţinut pot fi anulate dacă există destui bani pentru a plăti cheltuielile de judecată – care sunt trase chiar din valoarea bunurilor respective. Lumea îşi bagă nasul în toate detaliile mărunte din viaţa sa zilnică, şi dacă se descoperă ceva ce, privit prin prisma felului de a vedea şi de a descrie al celor mai bicisnici dintre bicisnici, pare să fie altfel decât lucrul absolut obişnuit, acel ceva este adus în faţa juriului ca dovadă de nebunie, adesea cu succes; căci juraţii sunt la fel de ordinari şi de ignoranţi ca şi martorii, iar judecătorii, dând dovadă de acea extraordinară necunoaştere a naturii şi vieţii umane care nu încetează de a ne uimi la juriştii englezi, contribuie prea adesea la inducerea lor în eroare. Aceste procese spun foarte mult despre nivelul simţămintelor şi al opiniilor vulgului faţă de libertatea umană. Departe de a atribui vreo valoare individualităţii, departe de a respecta dreptul fiecărui om de a acţiona, în chestiuni neutre, cum i se pare lui bine conform judecăţii şi înclinaţiilor sale proprii, judecătorii şi juraţii nu pot nici măcar să conceapă că un om sănătos la minte ar putea dori o asemenea libertate. Mai demult, la propunerea ca ateii să fie arşi pe rug, oamenii miloşi obişnuiau să propună trimiterea lor în casele de nebuni: n-ar fi nimic surprinzător dacă am vedea făcându-se acest lucru şi azi, autorii lui felicitându-se pentru că, în locul persecuţiei religioase, au adoptat un tratament atât de uman şi de creştinesc al acelor nefericiţi, nu fără a se bucura pe tăcute de satisfacţia de a-şi fi obţinut, pentru aceasta, răsplata cuvenită.

22. În limba franceză, în original. (N.t.)

23. Alexis de Tocqueville, L’Ancien Régime et la Révolution (1856). (N.t.)

Capitolul IV DESPRE LIMITELE AUTORITĂŢII SOCIETĂŢII ASUPRA INDIVIDULUI

Care sunt deci limitele legitime ale suveranităţii individului asupra lui însuşi? Unde începe autoritatea societăţii? Cât anume din viaţa omului trebuie lăsat în seama individualităţii şi cât în seama societăţii?

Atât individualitatea, cât şi societatea vor primi partea potrivită, cu condiţia ca fiecare să se rezume la ceea ce o priveşte mai mult pe ea. Individualităţii trebuie să-i aparţină acea parte din viaţă care interesează în principal individul; societăţii, partea care interesează în principal societatea.

Cu toate că societatea nu se bazează pe un contract şi cu toate că inventarea unui contract în scopul de a deduce din el obligaţii sociale nu slujeşte nici unui scop pozitiv, oricine se bucură de protecţia societăţii datorează acesteia ceva în schimbul acestui beneficiu, iar existenţa în cadrul societăţii face absolut necesar ca fiecare să fie obligat să respecte o anumită linie de conduită faţă de ceilalţi. Această conduită constă, mai întâi, în a nu aduce daune intereselor altuia; mai precis, anumitor interese care, fie prin dispoziţii legale exprese, fie printr-o înţelegere tacită, trebuie privite ca drepturi; şi, în al doilea rând, constă în suportarea, de către fiecare, a părţii ce-i revine (şi care trebuie fixată pe baza unui principiu echitabil) din ostenelile şi sacrificiile pe care le reclamă apărarea societăţii ori a membrilor săi de prejudicii şi maltratări. Societatea este îndreptăţită să impună cu orice preţ aceste condiţii celor care încearcă să li se sustragă. Iar drepturile societăţii nu se rezumă la atât. Actele unui individ pot fi vătămătoare pentru alţii ori pot lăsa de dorit în ce priveşte consideraţia datorată binelui lor, fără a merge totuşi atât de departe încât să încalce vreunul din drepturile lor constituţionale. În acest caz, vinovatul poate fi pedepsit, pe drept, de opinia publică, deşi nu şi de către lege. De îndată ce o parte din conduita cuiva prejudiciază interesele altora, societatea are autoritatea de a se pronunţa asupra ei, rămânând să se discute dacă prin intervenţia societăţii va fi sau nu promovat binele general. O asemenea discuţie nu-şi are însă locul atunci când conduita unei persoane nu afectează interesele nici unei alte persoane, ci doar pe ale ei sau nu le afectează cu necesitate, dacă persoanele în cauză nu o doresc (presupunând că este vorba de persoane mature, având nivelul intelectual obişnuit). În toate cazurile de acest fel, trebuie să existe o deplină libertate, juridică şi socială, de a acţiona şi de a suporta consecinţele.

Ar înţelege cât se poate de greşit această doctrină cine ar presupune că este o doctrină a indiferenţei egoiste, care pretinde că fiinţele omeneşti nu au nimic comun una cu alta în ce priveşte conduita lor în viaţă şi că nici uneia nu trebuie să-i pese de buna conduită sau buna stare a altora, câtă vreme nu sunt implicate propriile ei interese. Străduinţele dezinteresate de a promova binele altora nu numai că nu trebuie să scadă, ci trebuie să crească mult. Dar bunăvoinţa dezinteresată poate găsi alte instrumente de a convinge oamenii să facă ceea ce este spre binele lor decât gârbaciul şi biciul, fie că este vorba de ele în sens propriu, fie metaforic. Departe de mine