gândul de a subaprecia virtuţile grijii faţă de sine; ele sunt depăşite în importanţă, dacă sunt depăşite, doar de cele sociale. Educaţiei îi revine în aceeaşi măsură rolul de a cultiva ambele categorii de virtuţi. Dar chiar educaţia lucrează şi prin convingere şi persuasiune, nu numai prin constrângere şi, odată ce vârsta educaţiei a trecut, virtuţile grijii faţă de sine trebuie înrădăcinate doar prin intermediul celor dintâi. Fiinţele omeneşti îşi datorează unele altora ajutor întru deosebirea binelui de rău şi încurajare întru alegerea celui dintâi şi evitarea celui din urmă. Ele trebuie mereu să se stimuleze reciproc în direcţia exersării tot mai ample a facultăţilor lor superioare, ca şi a îndreptării simţămintelor şi ţelurilor lor către ce este înţelept, nu către ce este nebunesc, astfel încât intenţiile şi gândurile să se înalţe, nu să se degradeze. Însă nici o persoană şi nici un grup de persoane nu are dreptul să spună altei fiinţe omeneşti aflate la vârsta maturităţii să nu facă cu viaţa sa ceea ce aceasta a decis să facă spre propriul său folos. Fiecare om este primul interesat de propriul său bine, căci interesul pe care l-ar putea avea faţă de acest bine orice alt om – exceptând cazurile în care e vorba de un puternic ataşament personal – este neînsemnat în comparaţie cu cel pe care îl are cel în cauză. Interesul pe care îl are societatea faţă de el ca persoană (lăsând la o parte conduita lui faţă de alţii) este parţial şi cu totul indirect; în timp ce, cu privire la propriile simţăminte şi propria situaţie, cel mai obişnuit bărbat, cea mai obişnuită femeie au mijloace de cunoaştere ce depăşesc nemăsurat de mult pe cele pe care le-ar putea avea oricine altcineva. Intervenţia societăţii pentru a modifica judecata şi scopurile omului, în chestiuni care îl privesc doar pe el însuşi, trebuie să se bazeze pe presupuneri de ordin general. Acestea pot fi cu totul greşite şi, chiar dacă sunt corecte, este foarte probabil să fie aplicate greşit la cazurile individuale respective de către oameni care, privitor la împrejurările specifice acestor cazuri, nu au decât cunoştinţele cuiva care priveşte din afară. În acest sector, aşadar, al problemelor omului, Individualitatea are câmpul său potrivit de acţiune. În conduita pe care o au fiinţele omeneşti unele faţă de altele este necesar să fie respectate de cele mai multe ori anumite reguli generale, astfel ca oamenii să poată şti la ce trebuie să se aştepte; dar în chestiunile care-l privesc pe individul însuşi, spontaneitatea sa individuală este îndreptăţită să se manifeste liber. Consideraţii menite să-l ajute în aprecierile sale şi îndemnuri menite să-i întărească voinţa pot să-i fie oferite de alţii, chiar şi cu insistenţă; dar trebuie lăsat să ia el însuşi hotărârea finală. Orice erori ar putea el comite, ignorând sfaturile şi avertismentele primite, ele nu pot cântări nici pe departe cât răul de a se permite altora să-l constrângă să facă ceea ce socotesc ei că este bine pentru el.

Nu vreau să spun că simţămintele cu care este privit un om de către ceilalţi n-ar trebui să fie influenţate nicicum de acele calităţi sau defecte ale sale care îl privesc doar pe el. Acest lucru nu este nici posibil, nici de dorit. Dacă el excelează în vreuna din calităţile care sunt spre binele lui, acest lucru este demn de admirat. Căci înseamnă că omul în cauză este cu atât mai aproape de idealul perfecţiunii umane. Iar dacă este în mod vădit lipsit de aceste calităţi, ceilalţi vor nutri faţă de el un simţământ cu totul opus admiraţiei. Există un anumit grad de nesăbuinţă, precum şi un anumit grad de ceea ce s-ar putea numi (deşi expresia este discutabilă) vulgaritate sau prost gust, care, deşi în sine nu poate justifica nici o încercare de a face ceva rău persoanei care manifestă aceste defecte, îi atrag cu necesitate şi în mod îndreptăţit aversiunea şi chiar, în cazurile extreme, dispreţul celorlalţi; asemenea sentimente se vor naşte în oricine posedă în suficientă măsură calităţile opuse defectelor menţionate. Se poate întâmpla ca, fără a face nici un rău altora, un om să acţioneze totuşi în aşa fel încât să ne vedem siliţi să-l judecăm, privindu-l ca pe un nesăbuit sau ca pe o fiinţă inferioară; iar întrucât această judecată şi acest fel de a privi sunt lucruri pe care el ar prefera să le evite, îi facem un serviciu dacă îl prevenim dinainte cu privire la aceasta, ca şi cu privire la orice altă consecinţă neplăcută la care se expune. Ar fi bine, într-adevăr, dacă aceste bune servicii s-ar face mult mai deschis decât o permite azi noţiunea noastră obişnuită de politeţe, dacă un om ar putea să-i arate cinstit altuia când consideră că greşeşte, fără a fi apreciat ca fiind lipsit de maniere sau îngâmfat. Avem de asemenea dreptul ca, în diverse moduri, să acţionăm conform opiniei noastre nefavorabile despre altul, nu oprimând astfel individualitatea lui, ci exercitând-o pe a noastră. Nu suntem obligaţi, spre exemplu, să căutăm societatea lui; avem dreptul de a-l evita (deşi nu şi de a face acest lucru în mod ostentativ), căci noi avem dreptul de a alege societatea care ne este cea mai acceptabilă. Avem dreptul, chiar şi datoria, de a-i preveni pe ceilalţi în legătură cu el, dacă socotim că exemplul lui sau felul său de a vorbi pot avea efecte dăunătoare asupra celor cu care se întovărăşeşte. Putem acorda preferinţă altora faţă de el, atunci când este vorba de anumite bune servicii depinzând de opţiunea noastră, exceptând cazul acelora care pot duce la îndreptarea lui. În aceste feluri diferite un om poate suferi sancţiuni foarte severe din partea celorlalţi chiar şi pentru greşeli care nu-l privesc direct pe el; însă el suferă aceste sancţiuni numai în măsura în care ele sunt consecinţele fireşti şi, ca să zicem aşa, spontane ale greşelilor înseşi, şi nu pentru că ele i s-ar aplica intenţionat pentru a-l pedepsi. Un om care dă dovadă de nechibzuinţă, încăpăţânare, vanitate – care nu