poate trăi în limitele pe care le îngăduie nişte mijloace rezonabile – care nu se poate abţine de la a-şi lua libertăţi dăunătoare – care caută plăcerile animalice în dauna celor ale sensibilităţii şi intelectului – trebuie să se aştepte să scadă în ochii celorlalţi, să se bucure mai puţin de sentimente favorabile din partea lor; dar de acest lucru el nu are dreptul să se plângă decât dacă, printr-o comportare desăvârşită în societate, a meritat favoarea lor, câştigându-şi astfel dreptul la bunele lor oficii, drept ce nu poate fi afectat de greşelile sale faţă de sine însuşi.

Ceea ce susţin eu este că inconvenientele care sunt absolut de nedespărţit de aprecierea nefavorabilă a altora sunt singurele la care se cuvine să fie supus vreodată un om pentru acea parte a comportării sale şi a caracterului său care priveşte propriul său bine, dar care nu afectează interesele altora în relaţiile lor cu el. Actele care prejudiciază pe alţii trebuie tratate într-un mod total diferit. Încălcarea drepturilor altuia, pricinuirea oricărei pierderi sau daune cuiva, ce nu se pot justifica prin exercitarea drepturilor, înşelătoria sau duplicitatea în relaţiile sale cu ei, exploatarea necinstită sau egoistă a avantajelor pe care le are asupra lor şi chiar abţinerea egoistă de la a-i apăra faţă de prejudicii – toate acestea pot face pe drept cuvânt obiectul dezaprobării, iar în cazuri grave, al reparaţiei şi pedepsei morale. Şi nu numai aceste acte, ci şi înclinaţiile care conduc la ele sunt complet imorale, făcând pe drept cuvânt obiectul dezaprobării care poate ajunge până la repulsie. Cruzimea unor înclinaţii; răutatea şi firea arţăgoasă; invidia, cea mai odioasă şi mai potrivnică societăţii dintre patimi; prefăcătoria şi nesinceritatea, irascibilitatea pe motive neîntemeiate şi resentimentele cu totul exagerate comparativ cu ceea ce le-a provocat patima; dorinţa de a-i domina pe alţii, de a acapara mai multe avantaje decât ţi se cuvin (pleonez…a24 grecilor); satisfacţia în umilirea altora; egoismul care pune propria persoană şi propriile preocupări mai presus de orice altceva, rezolvând în interesul propriu toate chestiunile discutabile – toate acestea sunt vicii morale, componente ale unui caracter moral rău şi odios; spre deosebire de greşelile faţă de sine, amintite mai înainte, care nu sunt, propriu-zis, acte imorale şi care, oricât de departe ar ajunge, nu echivalează cu ticăloşia. Ele pot constitui dovezi ale unei mari nesăbuinţe, lipse de demnitate personală sau de respect faţă de sine; dar fac obiectul dezaprobării morale doar atunci când implică o încălcare a datoriei faţă de ceilalţi, de dragul cărora individul trebuie să aibă grijă faţă de sine. Datoriile faţă de noi înşine nu sunt socialmente obligatorii decât dacă, în virtutea împrejurărilor, constituie totodată datorii faţă de alţii. Noţiunea de datorie faţă de sine însuşi, atunci când înseamnă ceva mai mult decât prudenţă, înseamnă respect faţă de sine sau dezvoltare a propriei personalităţi, or, pentru nici una din acestea omul nu are de dat seama în faţa semenilor săi, deoarece, în aceste cazuri, nu spre binele omenirii este el ţinut răspunzător de ele faţă de semeni.

Distincţia dintre acea pierdere a consideraţiei semenilor la care se expune, pe drept cuvânt, cineva din cauza unei lipse de prudenţă sau demnitate personală şi dezaprobarea care i se cuvine pentru violarea drepturilor altora nu e doar o deosebire de nume. Atât pentru simţămintele noastre, cât şi pentru comportarea noastră faţă de el, contează foarte mult dacă ne displace în chestiuni în care considerăm că avem dreptul de a-l controla sau în chestiuni în care nu avem acest drept. Dacă omul ne displace, n-avem decât să ne exprimăm dezgustul, putând să ne ţinem la distanţă de cineva la fel cum ne ţinem la distanţă de un obiect care ne displace; dar, pentru aceasta, nu trebuie să ne simţim chemaţi să-i stingherim viaţa. Trebuie să ne gândim că el îşi primeşte deja sau îşi va primi întreaga pedeapsă pentru greşeala făcută; dacă îşi distruge viaţa prin felul greşit în care trăieşte, noi nu trebuie să dorim ca, pe acest motiv, să i-o stricăm şi mai mult; în loc de a dori să-l pedepsim, va trebui mai curând să ne străduim să-i uşurăm pedeapsa, arătându-i cum poate evita sau remedia răul pe care propria sa conduită tinde să-l atragă asupra lui. El ne poate trezi un sentiment de milă, eventual şi de repulsie, dar nu unul de mânie sau indignare; nu trebuie să-l tratăm ca pe un inamic public: lucrul cel mai rău pe care trebuie să ne considerăm îndreptăţiţi să i-l facem este de a-l lăsa în voia lui, în caz că nu intervenim, cu bunăvoinţă, arătându-i interes sau grijă. Este însă cu totul altceva dacă omul în cauză a încălcat reguli indispensabile protejării semenilor săi, fie luaţi individual, fie colectiv. Consecinţele negative ale actelor sale nu se îndreaptă atunci asupra lui însuşi, ci asupra altora; iar societatea, ca apărătoare a membrilor ei, trebuie să recurgă la represalii împotriva lui; trebuie să-l facă să sufere în scopul expres de a-l pedepsi şi trebuie să aibă grijă ca pedeapsa să fie îndeajuns de severă. În acest caz, el este faţă de noi în postura de acuzat, iar noi suntem chemaţi nu numai să-l judecăm, ci şi să executăm, într-un fel sau altul, sentinţa pe care am dat-o; în celălalt caz, nu este menirea noastră de a-l face să sufere, decât prin consecinţele care, întâmplător, ar putea decurge din faptul că şi noi ne folosim, în rezolvarea propriilor treburi, de aceeaşi libertate pe care i-o acordăm şi lui în rezolvarea treburilor sale.

Distincţia evidenţiată aici între partea din viaţa unui om care îl priveşte numai pe el însuşi şi partea care îi priveşte pe ceilalţi va fi respinsă de mulţi. Cum oare (poate întreba cineva) ar putea vreo parte a comportării unui membru al societăţii să fie indiferentă celorlalţi membri? Nici un membru al acesteia nu este o fiinţă izolată; este imposibil ca un om să facă ceva care îi