dăunează serios sau permanent lui însuşi fără a afecta negativ cel puţin pe cei aflaţi în strânsă legătură cu el, iar adesea şi pe mulţi alţii. Dacă aduce prejudicii propriei sale proprietăţi, el vatămă astfel pe cei care, direct sau indirect, obţineau un sprijin de pe urma ei şi, în general, diminuează, mai mult sau mai puţin, bogăţia întregii comunităţi. Dacă îşi degradează facultăţile mentale sau fizice, nu numai că face un rău celor a căror fericire depinde într-o măsură sau alta de el, dar devine totodată inapt de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de semenii săi, în general; poate să devină o povară pentru bunăvoinţa şi afecţiunea lor; iar dacă o asemenea conduită ar deveni ceva foarte frecvent, cu greu ar mai putea exista vreo altă abatere care să dăuneze mai mult binelui general. În sfârşit, dacă prin viciile şi nesăbuinţele sale un om nu vatămă în mod direct pe alţii, el aduce totuşi (s-ar putea spune) prejudicii prin exemplul pe care îl dă; şi ar trebui să fie constrâns să se controleze, spre binele celor pe care observarea sau cunoaşterea conduitei sale i-ar putea corupe sau conduce pe un drum greşit.

Şi chiar (s-ar putea adăuga) dacă urmările greşitei comportări a unui ins depravat sau nechibzuit ar putea să nu-l afecteze decât pe el însuşi, ar trebui oare ca societatea să-i lase în voia lor pe cei care în mod vădit nu sunt apţi să se conducă singuri? Dacă societatea datorează (lucru recunoscut) protecţie copiilor şi minorilor, nu este oare ea la fel de obligată să asigure protecţie şi persoanelor mature care sunt însă tot incapabile de a se conduce singure? Dacă jocurile de noroc, beţia, lipsa de cumpătare, lenevia sau murdăria prejudiciază fericirea şi împiedică progresul, în aceeaşi măsură ca multe sau chiar ca aproape toate actele interzise de lege, de ce oare (s-ar putea întreba) n-ar trebui ca legea, câtă vreme este în concordanţă cu posibilităţile practice şi interesele sociale, să se străduiască să le reprime şi pe ele? Şi, ca adaos la inevitabilele imperfecţiuni ale legii, n-ar trebui oare ca opinia publică să organizeze cel puţin o supraveghere puternică asupra acestor vicii şi să aplice inflexibil sancţiuni sociale celor despre care se ştie că se fac vinovaţi de ele? Aici nu este vorba (s-ar putea spune) de o îngrădire a individualităţii ori de împiedicarea experimentării unor moduri de viaţă noi şi originale. Singurul lucru dorit este prevenirea acelor lucruri care au fost experimentate şi condamnate de la începutul lumii şi până azi, a lucrurilor dovedite prin experienţă a nu fi de folos şi nici potrivite personalităţii cuiva. Trebuie să existe un anumit interval de timp şi o anume experienţă după care un adevăr moral sau o regulă de viaţă pot fi considerate statornicite; şi nu poate fi decât de dorit ca fiecare generaţie ce urmează să fie prevenită pentru a nu cădea în aceeaşi prăpastie care s-a dovedit fatală pentru predecesorii lor.

Eu admit întru totul că răul pe care un om şi-l poate face lui însuşi poate afecta serios pe cei aflaţi în strânse legături cu el, atât prin intermediul simpatiilor, cât şi al intereselor lor, iar într-o măsură neînsemnată şi întreaga societate. Atunci când, printr-o conduită de acest fel, un om ajunge să încalce o obligaţie bine definită şi determinată faţă de o altă persoană sau faţă de alte persoane, atunci chestiunea iese din categoria celor privitoare la propria persoană şi devine susceptibilă de sancţiune morală în sensul propriu al cuvântului. Dacă, spre exemplu, un om ajunge, prin lipsa de cumpătare sau extravaganţa sa, incapabil de a-şi mai plăti datoriile sau, odată ce şi-a asumat răspunderea morală a întemeierii unei familii, ajunge, din aceeaşi cauză, incapabil de a-şi întreţine familia sau de a educa pe membrii ei, el merită să fie condamnat şi ar putea fi pe bună dreptate pedepsit; dar nu pentru extravaganţă, ci pentru încălcarea datoriei sale faţă de familie sau faţă de creditorii săi. Dacă veniturile pe care ar fi trebuit să le acorde acestora el le-ar deturna chiar în vederea celei mai chibzuite investiţii, vina morală ar fi aceeaşi. George Barnwell25 şi-a ucis unchiul pentru a face rost de bani amantei sale; dar şi dacă ar fi făcut-o pentru a se lansa în afaceri, tot ar fi fost spânzurat. De asemenea, în cazul deseori întâlnit al omului care pricinuieşte suferinţe familiei sale datorită faptului că a ajuns robul unor obiceiuri rele, reproşurile, pentru lipsa de suflet şi nerecunoştinţă, sunt pe deplin meritate; dar tot aşa ar fi şi dacă obiceiurile sale n-ar fi, în sine, rele, câtă vreme aceste obiceiuri ar fi totuşi pricină de suferinţă pentru cei cu care trăieşte împreună sau a căror stare materială, în virtutea unor legături personale, depinde de el. Cine nu dă consideraţia cuvenită în general intereselor şi simţămintelor altora, câtă vreme nu este constrâns de vreo datorie mai stringentă şi nici îndreptăţit să acorde o prioritate îndreptăţită propriei persoane, este susceptibil de condamnare morală pentru această lipsă de consideraţie, dar nu şi pentru cauza ei, nu pentru greşelile, cu caracter personal, faţă de sine, care au fost motivul îndepărtat ce a condus la ea. În mod asemănător, atunci când un om, printr-o comportare pur egoistă, se dovedeşte incapabil de a-şi îndeplini o anumită datorie care-i revine faţă de colectivitate, el este vinovat de a fi adus un prejudiciu societăţii. Nici un om nu trebuie pedepsit pentru simplul fapt că s-a îmbătat; dar un soldat sau un poliţist trebuie pedepsit dacă este găsit beat în timpul serviciului. Pe scurt, ori de câte ori există o daună precisă sau un risc bine determinat de producere a unei daune, fie faţă de un individ, fie faţă de colectivitate, chestiunea iese din sfera rezervată libertăţii, plasându-se în aceea a moralităţii sau a legii.

Însă în ceea ce priveşte prejudiciul doar accidental sau, cum s-ar putea numi, „prezumtiv“, pe care un om îl aduce societăţii printr-o