comportare care nici nu încalcă vreo datorie precisă faţă de colectivitate, nici nu prilejuieşte vătămarea vizibilă a vreunui alt individ decât el însuşi, inconvenientul adus de el este unul pe care societatea îşi poate permite să-l suporte, de dragul binelui mai însemnat care este libertatea umană. Dacă ar fi ca oamenii maturi să fie pedepsiţi pentru că nu au grija cuvenită faţă de ei înşişi, eu aş prefera ca aceasta să se facă pentru binele lor decât sub pretextul că astfel se previne diminuarea capacităţii lor de a aduce societăţii nişte beneficii pe care aceasta nu pretinde că are dreptul să le reclame. Eu însă nu pot fi de acord să discut chestiunea ca şi cum societatea n-ar avea nici un alt mijloc de a-i aduce pe membrii săi mai slabi la nivelul cerinţelor sale obişnuite privind conduita raţională decât acela de a aştepta până ce ei fac un lucru iraţional şi a-i pedepsi apoi, juridic sau moral, pentru acesta. Societatea a avut puteri absolute asupra lor în toată perioada timpurie a existenţei lor: a avut la dispoziţie întreaga perioadă a copilăriei şi a vârstei minoratului în care putea să încerce să-i facă apţi de comportare raţională în viaţă. Generaţia actuală este stăpâna atât a educaţiei cât şi a tuturor împrejurărilor de viaţă ale generaţiei următoare; ce-i drept, ea nu poate să-i facă pe membrii acesteia absolut înţelepţi şi buni, pentru că este ea însăşi atât de regretabil deficitară în ce priveşte bunătatea şi înţelepciunea; iar în cazuri individuale, cele mai bune dintre eforturile sale nu sunt totdeauna şi cele mai eficiente, dar ea este capabilă, cât se poate de bine, să facă generaţia care se ridică, luată în întregul ei, la fel de bună, şi chiar ceva mai bună, decât este ea însăşi. Dacă societatea permite ca un număr considerabil din membrii săi să rămână şi la vârsta adultă copii, incapabili de a se lăsa înrâuriţi de examinarea raţională a motivelor mai îndepărtate, atunci ea este cea care poartă vina pentru urmările ce decurg de aici. Înarmată nu numai cu toate mijloacele pe care le are educaţia, dar şi cu ascendentul pe care autoritatea opiniilor unanim admise îl are totdeauna asupra acelor spirite care sunt cel mai puţin capabile să judece singure şi ajutată de sancţiunile fireşti care nu pot să nu se abată asupra celor ce-şi atrag repulsia sau dispreţul celor ce-i cunosc, societatea să nu pretindă că are nevoie, pe lângă toate acestea, şi de puterea de a porunci şi de a impune ascultare în chestiuni care privesc personal pe indivizi, în chestiuni în care, conform tuturor principiilor de guvernare şi de justiţie, dreptul de a hotărî trebuie să revină celor care au de suferit consecinţele. Nici nu există ceva care ar putea să compromită şi să zădărnicească mai mult mijloacele mai bune de a înrâuri conduita decât o face recurgerea la mijloace rele. Dacă printre cei asupra cărora se îndreaptă încercarea de a constrânge la chibzuinţă şi moderaţie există unii care au stofa din care se croiesc caracterele viguroase şi independente, atunci cei în cauză, fără excepţie, se vor revolta împotriva jugului. Nici un om de acest fel nu va socoti că alţii au dreptul de a-l controla în chestiunile care îl privesc, aşa cum au dreptul de a-l împiedica să le aducă prejudicii în cele care îi privesc pe ei; să sfideze o asemenea autoritate uzurpatoare, făcând cu ostentaţie exact opusul a ceea ce ea ordonă ajunge foarte repede să fie considerat un adevărat semn de bravură şi curaj; aşa cum s-a întâmplat în cazul vulgarităţii care, în vremea lui Carol II, a urmat intoleranţei morale fanatice a puritanilor. Iar cu privire la ceea ce se spune despre necesitatea de a apăra societatea faţă de exemplul rău dat altora de către cei vicioşi sau prea îngăduitori cu ei înşişi este adevărat că un exemplu rău poate avea urmări periculoase, mai ales exemplul celui care face ceva rău altora fără să fie pedepsit. Dar noi vorbim acum de comportarea care, fără a face rău altora, se presupune a face mult rău agentului însuşi; şi nu văd cum cei care cred acest lucru ar putea gândi altfel decât că, în ansamblu, exemplul trebuie să fie mai mult binefăcător decât vătămător, deoarece, dacă el dă în vileag conduita greşită, tot el dă în vileag şi acele urmări dureroase sau degradante care, atâta vreme cât conduita este pe drept condamnată, nu pot să nu o însoţească, în toate cazurile sau în cele mai multe din ele.

Dar cel mai puternic dintre toate argumentele ce se pot aduce împotriva intervenţiei publicului larg în chestiunile ce ţin de conduita strict personală este acela că, atunci când acesta intervine, este mai mult decât probabil că intervine cum nu trebuie şi unde nu trebuie. În chestiuni de moralitate publică, privind datoria faţă de alţii, opinia publică, adică a majorităţii dominante, deşi adeseori greşită, este totuşi, după cât se pare, de cele mai multe ori corectă; căci în chestiuni de acest fel celor ce o compun nu li se cere nimic altceva decât să judece despre propriile lor interese, despre felul în care un anume mod de comportare, dacă practicarea sa ar fi permisă, i-ar afecta pe ei înşişi. În schimb, opinia unei majorităţi de acelaşi fel asupra unor chestiuni de conduită care îl privesc doar pe individul însuşi, dacă este impusă ca lege unei minorităţi, este, după toate probabilităţile, tot atât de des greşită pe cât de des este corectă; căci în aceste situaţii opinia publică înseamnă, în cel mai bun caz, părerea unora despre ceea ce este bun sau rău pentru alţii; iar deseori nu înseamnă nici măcar atât, publicul trecând, cu cea mai adâncă indiferenţă, peste ce este pe placul sau în interesul celor a căror conduită o judecă, luând în consideraţie numai propriile preferinţe. Sunt mulţi oameni care consideră orice conduită care le displace drept un prejudiciu adus lor, personal, resimţind-o ca pe o ofensă la adresa propriilor lor simţăminte; cum a făcut un