bigot care, atunci când a fost acuzat că nu respectă simţămintele religioase ale altora, a fost auzit replicând că aceia nu respectă simţămintele lui, persistând în odiosul lor cult sau crez. Nu se poate pune însă pe acelaşi plan ceea ce simte cineva faţă de propriile păreri şi ceea ce simte altul care este ofensat de faptul că cel dintâi are părerea pe care o are; tot aşa cum nu stau pe acelaşi plan dorinţa unui hoţ de a fura punga cuiva şi dorinţa proprietarului ei de a o păstra. Gusturile unui om sunt în aceeaşi măsură treaba lui personală ca şi părerile sau punga lui. Oricine îşi poate cu uşurinţă închipui un public ideal care ar lăsa neatinsă libertatea de alegere a indivizilor în toate chestiunile incerte, cerându-le doar să se abţină de la acele moduri de comportare pe care le-a condamnat întreaga experienţă umană. Dar unde s-a văzut un public care să pună astfel de limite cenzurii pe care o exercită? sau când îşi bate publicul capul cu experienţa universală? Amestecându-se în chestiuni de conduită personală, el se gândeşte rareori la altceva decât la monstruozitatea unei comportări sau simţiri care s-ar deosebi de cele proprii lui însuşi; şi acest criteriu de judecată, abia mascat, este înfăţişat omenirii, de către nouă zecimi dintre moralişti şi teoreticieni, ca şi cum ar fi imperativul impus de religie şi filozofie. Ei ne învaţă că anumite lucruri sunt corecte pentru că sunt corecte; pentru că aşa le socotim noi. Ne spun să căutăm în minţile şi inimile noastre legile privind conduita, legi obligatorii pentru noi înşine şi pentru toţi ceilalţi. Iar bietul public ce altceva poate face decât să aplice aceste recomandări, făcând din propriile aprecieri asupra binelui şi răului, dacă acestea se bucură de o unanimitate acceptabilă în rândurile sale, obligaţii pentru toată lumea?

Răul evidenţiat aici nu este unul care există doar în teorie; şi poate că cititorul aşteaptă să dau exemple în care publicul din ţara şi epoca noastră conferă în mod nepotrivit propriilor sale preferinţe caracterul unor legi morale. Eu însă nu scriu un eseu asupra aberaţiilor atitudinii morale existente. Acesta este un subiect prea însemnat pentru a fi discutat doar în treacăt, ca simplă ilustrare. Totuşi exemplele sunt necesare pentru a arăta că principiul pe care îl susţin este de importanţă majoră, ca şi de importanţă practică, şi că nu mă străduiesc să ridic o stavilă în calea unui rău imaginar. Şi nu e greu de arătat, prin nenumărate exemple, că extinderea graniţelor a ceea ce s-ar putea numi poliţia morală până la încălcarea acelei libertăţi individuale care este, în mod absolut indiscutabil, legitimă constituie una dintre cele mai răspândite înclinaţii omeneşti.

Ca prim exemplu, luaţi antipatiile pe care oamenii le nutresc împotriva altor oameni pentru simplul motiv că au alte credinţe religioase şi nu respectă aceleaşi prescripţii religioase, în special când e vorba de abstinenţă. Ca să citez un exemplu destul de banal, nimic din crezul şi practica creştinilor nu contribuie mai mult la întreţinerea urii mahomedanilor faţă de ei decât consumul de către cei dintâi al cărnii de porc. Puţine sunt lucrurile pe care creştinii şi europenii le privesc cu un dezgust mai sincer decât cel cu care musulmanii privesc acest fel anume de a-ţi potoli foamea. Este, mai întâi, o ofensă adusă religiei lor; dar aceasta nu explică nicidecum gradul înalt şi felul specific al repulsiei lor; căci şi vinul este interzis de religia lor, dar înfruptarea din el, deşi socotită de toţi musulmanii ceva rău, nu este socotită dezgustătoare. Aversiunea lor faţă de carnea „necuratei jivine“ este, dimpotrivă, de acel gen anume, asemănător unei repulsii instinctive, pe care ideea de necurăţenie, odată ce pătrunde adânc în simţire, pare să-l trezească totdeauna până şi în cei ale căror obiceiuri personale nu se disting defel prin curăţenie, gen exemplificat în mod remarcabil de sentimentul de impuritate religioasă care este atât de intens la hinduşi. Să presupunem acum că în rândurile unui popor, în care majoritatea ar fi formată din musulmani, acea majoritate ar insista să nu se permită ca în ţară cineva să mănânce carne de porc. Acest lucru n-ar fi câtuşi de puţin nou în ţările islamice26. Ar însemna el însă o exercitare legitimă a autorităţii morale a opiniei publice? Şi dacă nu, de ce nu? Pentru acest public, obiceiul respectiv este într-adevăr revoltător. De asemenea, ei cred în mod sincer că el este interzis şi detestat de Divinitate. Această interdicţie nu ar putea fi condamnată nici ca persecuţie religioasă. Căci, deşi s-ar putea ca ea să aibă o origine religioasă, totuşi n-ar fi persecuţie pe motive religioase, deoarece nici o religie nu face din consumarea cărnii de porc o datorie. Singurul temei valabil de condamnare ar putea fi acela că nu este treaba publicului să se amestece în chestiuni care ţin de gusturile personale şi preocupările pentru sine ale individului.

Dar să venim ceva mai aproape de casă: majoritatea spaniolilor consideră a fi o mare impietate, ce ofensează în cel mai înalt grad Fiinţa Supremă, slăvirea acesteia în alt fel decât cel romano-catolic; şi nici un alt mod public de a o slăvi (decât cel romano-catolic) nu este admis de lege pe pământul spaniol. Lumea din sudul Europei consideră căsătoria clericilor nu numai ca un lucru care vădeşte lipsa de credinţă, ci şi ca un lucru impur, lipsit de decenţă, necuviincios, dezgustător. Ce cred oare protestanţii despre aceste simţăminte absolut sincere şi despre încercarea de a le impune celor ce nu sunt catolici? Dacă ar fi îndreptăţit ca un om să stânjenească libertatea altuia în chestiuni care nu privesc interesele publice, pe baza cărui principiu ar mai putea fi excluse însă aceste situaţii fără a comite o inconsecvenţă sau cine ar putea să-i condamne pe oamenii care doresc să suprime ceea ce ei consideră a fi un lucru scandalos în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor? Nu se poate aduce în favoarea