interzicerii unui lucru privit ca o imoralitate de ordin personal nici un argument care să fie mai puternic decât cel ce pledează în favoarea suprimării acestor practici în ochii celor care le privesc drept impietăţi; iar dacă nu dorim să adoptăm logica persecutorilor, spunând că noi putem persecuta pe alţii căci avem dreptate, pe când ei nu trebuie să ne persecute, deoarece greşesc, atunci trebuie să ne ferim să admitem un principiu pe care l-am resimţi ca pe o mare nedreptate în cazul când ni s-ar aplica nouă înşine.

Exemplelor date mai înainte li s-ar putea obiecta, deşi aceasta n-ar fi o obiecţie rezonabilă, că sunt deduse din împrejurări care nu sunt posibile la noi: fiind improbabil ca, în Anglia, opinia publică să impună abţinerea de a mânca diverse cărnuri sau să împiedice pe oameni de a venera pe cine vor ori de a se căsători sau nu conform crezului sau înclinaţiilor lor. Următorul exemplu însă va ilustra un mod de îngrădire a libertăţii de al cărui pericol nu suntem nici noi cu totul feriţi. Oriunde puritanii au fost îndeajuns de puternici, cum a fost cazul în Noua Anglie sau în Marea Britanie în vremea republicii, ei s-au străduit şi au reuşit în bună măsură să pună capăt tuturor distracţiilor publice şi aproape tuturor celor particulare: în special muzicii, dansului, jocurilor publice, altor întruniri cu scop de divertisment, precum şi teatrului. Există încă în Anglia mari grupuri de oameni ale căror idei morale şi religioase condamnă aceste moduri de recreere; şi cum aceste grupuri aparţin mai ales clasei de mijloc, care reprezintă forţa aflată în ascensiune în actualele condiţii sociale şi politice din regat, nu este deloc imposibil ca persoane cu asemenea simţăminte să ajungă într-o bună zi să deţină majoritatea în Parlament. Cum va privi restul comunităţii faptul că distracţiile ce îi vor fi permise vor fi reglementate pe baza simţămintelor morale şi religioase ale mult mai severilor calvinişti şi metodişti? Oare nu va dori, atunci, în mod destul de imperios, ca aceşti membri ai societăţii a căror pioşenie este stânjenitoare să-şi vadă de treburile lor? Or, tocmai acest lucru ar trebui spus fiecărei cârmuiri şi fiecărui public care are pretenţia ca nici un om să nu se bucure de o plăcere pe care ele o socotesc nesănătoasă. Dar dacă principiul care stă la baza acestei pretenţii ar fi acceptat, atunci nimeni n-ar putea, în mod rezonabil, să obiecteze în cazul când majoritatea sau altă forţă preponderentă în ţară ar acţiona pe baza lui; şi toţi oamenii ar trebui să fie gata să se conformeze ideii de republică creştină, aşa cum era ea înţeleasă de primii colonişti din Noua Anglie, în caz că o comunitate religioasă asemănătoare cu a lor ar reuşi vreodată să-şi recâştige terenul pierdut, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori cu religii presupuse a fi în declin.

Dar să ne închipuim o altă situaţie posibilă a cărei apariţie este poate mai probabilă decât a celei menţionate în ultimul exemplu. După cum este unanim recunoscut, există în lumea contemporană o puternică tendinţă către organizarea democratică a societăţii, organizare însoţită sau nu de existenţa unor instituţii politice populare. Se afirmă că în ţara în care această tendinţă s-ar fi materializat cel mai mult, în care atât societatea, cât şi cârmuirea sunt foarte democratice – e vorba de Statele Unite –, simţămintele majorităţii, căreia orice aparenţă a unui stil de viaţă mai fastuos sau mai costisitor decât cel la care poate ea aspira să se ridice îi este dezagreabilă, acţionează ca o lege somptuară27 destul de eficace şi că în multe părţi din Uniunea americană este într-adevăr dificil ca un om cu venituri foarte mari să poată găsi un mod de a le cheltui fără a risca să stârnească dezaprobarea populară. Deşi asemenea afirmaţii sunt, fără nici o îndoială, mult exagerate, dacă e să le luăm ca prezentări ale faptelor reale, totuşi starea de lucruri descrisă de ele nu este numai posibilă şi lesne de închipuit, dar este chiar un rezultat probabil al simţămintelor democratice combinate cu ideea că publicul are drept de veto asupra felului în care indivizii trebuie să-şi cheltuiască veniturile. Nu trebuie decât să mai presupunem o răspândire apreciabilă a opiniilor socialiste, şi în ochii majorităţii a fi în posesia unei proprietăţi ce depăşeşte un anumit nivel scăzut sau a vreunui venit ce nu a fost câştigat prin muncă manuală ar putea deveni un lucru scandalos. Păreri asemănătoare, în principiu, cu acestea predomină deja în mare măsură în rândurile clasei muncitorilor manuali şi apasă greu, tiranic, asupra celor ce se supun în principal opiniei clasei respective, adică tocmai asupra membrilor ei. Este ştiut că muncitorii care lucrează prost şi care, în multe ramuri industriale, constituie majoritatea lucrătorilor sunt în mod hotărât de părerea că ei trebuie să primească aceleaşi salarii ca şi cei care lucrează bine, precum şi că nimănui n-ar trebui să-i fie permis ca, lucrând în acord sau în vreun alt fel, să câştige, datorită îndemânării superioare sau hărniciei, mai mult decât câştigă alţii care sunt lipsiţi de aceste calităţi. Şi aceştia recurg la o poliţie morală, care uneori devine şi fizică, pentru a împiedica pe lucrătorii îndemânatici să primească, iar pe patroni să dea, o remuneraţie mai mare pentru o prestaţie superioară. Dacă publicul are dreptul de a decide în chestiuni personale, eu nu văd de ce asemenea oameni ar greşi sau cum un anumit public ar putea fi blamat pentru faptul că revendică asupra comportării membrilor săi aceeaşi autoritate pe care publicul larg o revendică asupra oamenilor în general.

Dar să nu mai stăruim asupra unor cazuri ipotetice. Există, chiar în zilele noastre, uzurpări flagrante, efectiv practicate, ale libertăţii vieţii particulare, precum şi uzurpări încă şi mai mari ce ameninţă, cu oarecare şanse, să se impună. Şi tot în zilele noastre se fac auzite opinii ce revendică dreptul nelimitat al publicului nu numai de a interzice prin lege tot