acestei elaborări sărace, slabe. Şi mai intervine şi altceva deosebit de important, fascinaţia Indiei, fascinaţia Maitreyi-ei devin laolată mitice şi poetice, adică în cel mai înalt grad simbolice. Romanul (citeşte povestea) Maitreyi-ei aproape că îl exclude pe Allan-Eliade, care rămâne doar o conştiinţă martor şi vag actant al acestui miraj. Calitatea lui Allan-Eliade este numai aceea că poate trăi acest miraj şi apoi că îl poate exprima, atât. Desigur, există câteva repere, mărci sau semne ale faptului că Allan-Eliade este el însuşi un personaj, dar sunt prea slabe, căci nu au decât să acopere nevoile pactului ficţional instituit pentru transcrierea jurnalului în roman. Punerea în scenă a jurnalului ca „martor“ necreditabil, necesitatea ca acesta să fie mereu amendat de memoria reînviată de scrierea romanului-confesiune, nu este decât un artificiu menit să dea, pe cât posibil, o a treia dimesiune personajului Allan-Eliade şi a-l face autorul implicat al romanului.

Maitreyi este un roman al eşecului nu numai în planul interior al naraţiunii, Allan europeanul învins de vraja şi puterea misterului indian, ci şi în planul existenţial al autorului Eliade care renunţă la experienţa indiană şi se furişează înapoi în destinul european, românesc, cultural şi literar. Întreaga experienţă indiană este minată de literatură, de demonul scriiturii cu orice preţ. De fapt, sunt doi demoni care construiesc eşecul experienţei indiene: literatura şi erosul. Eliade este foarte tânăr şi nu-şi refuză nici experienţa erotică, pe care o gândea încă din România ca o cale de căutare şi de verificare a propriei fiinţe, nici literatura, care trebuie să fie probabil o armătură inseparabilă eului care experimentează.

67 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Editura Librăriei Socec et Co, S.A. Bucureşti, pp. 296-297.

68 Mihail Sebastian nota la apariţia romanului: „Simplul gând de a vorbi despre cartea asta într-o cronică săptămânală, de a o înscrie deci într-o „mişcare literară“, de a o pune alături de alte nume şi opere, de a o încadra într-o categorie critică, acest simplu gând mi se pare că este de la început o trădare, căci Maitreyi este un fapt unic, fără precedent şi fără urmare, un fapt pe care ar trebui să-l iubimşi săl înţelegem în afară de orice deprinderi curente de judecată critică. […] E neîndoios că istoria literară românească va păstra cartea aceasta pentru nenumărate argumente de ordin artistic. Într-o epică plină de averi, arendaşi, revoltaţi social de stil semănătorist, cucoane sentimentale şi eroi superiori rataţi în provincie, într-o asemenea epică, oamenii, culorile, situaţiile, pertretele lui Mircea Eliade însemnează o puternică şi decisivă revoluţie. Lucru pe care l-am remarcat şi altă dată când am vorbit despre tulburătoarea Domnişoară Roth din Isabel şi apele diavolului. Paul Sterian îmi spunea că de curând că plecarea lui Mircea Eliade în Indii echivalează pentru romanul românesc cu plecarea lui Delacroix în Algeria pentru plastica franceză. Comparaţia mi se pare neasemuit de fericită.“, Mihail Sebastian, „Mircea Eliade: Maitreyi“, România literară, 6 mai 1933, în volumul Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial., Minerva, Buc., 1972, pp. 409-411.

69 G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Buc., 1941, pp. 870-874.

70 Ibidem, p. 870.

71 Vezi aici N. Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, vol. II, Minerva, Buc., 1981, pp. 188-219.

72 „Singurul lucru important din toate acestea eşti tu. Fiinţa ta interesează, gândirea, experienţele, reacţiunile, terapeutica ta. Cred că am scăpat de-acum de superstiţia „stilului“, cu care s-a confruntat atâta vreme scrisul. Ca să-ţi faci „stil“ poate că e necesară o claustrare; nu de zece, ci de cincisprezece ani. Pentru că stilul deja implică perfecţiunea, ameliorarea prin tehnică – şi perfecţiunea aceasta nu e niciodată atinsă. Dar scrisul? Ce legătură poate avea scrisul cu „stilul“, cu „perfecţiunea, cu „ameliorarea“? Scrii aşa cum eşti tu acum. Nu peste zece ani. Peste zece ani vei fi altul, mai completat, mai adânc, poate – dar altul. Pe mine mă interesează omul din tine, cel de-acum, şi pe acesta numai scrisul tău mi-l poate releva. Puţin îmi pasă de imperfecţiuni, de naivităţi; de cotadicţii, de obscurităţi. Aceta eşti tu cel de-acum, cel singur viu; şi dacă simţi imboldul scrisului (care este şi un fel de a te trăda, de a te mărturisi), scrie şi nu te corecta peste un an.“, „Despre scris şi scriitori“ în Oceanografie, Cultura Poporului, Buc., 1934, p. 100.

73 Voi folosi în permanenţă termenul între ghilimele pentru că nu poate fi vorba de existenţialism canonic. Existenţialismul lui Sartre este o realitate postbelică, Camus a negat explicit afilierea la existenţialism, iar în cazul lui Gabriel Marcel, al cărui existenţialism este cu adevărat antebelic, avem de a face cu o problematică creştină de sorginte kierkegaardiană, pentru care Eliade nu are deocamdată nici o înclinaţie. Heidegger a putut trece ca existenţialist, în mod eronat, dar nu există nici o influenţă asupra