care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţă motrice. Atracţia sexuală este o primejdie pentru Partid şi atunci Partidul a pus-o la lucru în folosul său propriu. Ca şi cu instinctul filial. Cum nu se poate desfiinţa familia, oamenii sunt încurajaţi să-şi iubească progeniturile aproape ca pe vremuri. Pe de altă parte, însă, copiii sunt sistematic montaţi împotriva părinţilor şi învăţaţi să-i spioneze şi să raporteze orice formă de deviaţie de la linie. Familia a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât un auxiliar al Poliţiei Gândirii, o metodă prin care tot omul trăieşte, zi şi noapte, înconjurat de nişte turnători care-i cunosc orice intimitate.

Deodată, gândul i se întoarce la Katherine. Da — Katherine l-ar fi denunţat, fără doar şi poate, Poliţiei Gândirii, dar, din fericire, era atât de proastă, încât nu a realizat niciodată cât de neortodoxă era gândirea lui. Adevărul este că şi-a adus aminte de ea în acest moment din cauza căldurii insuportabile care i-a umplut fruntea cu broboane de sudoare, începe să-i povestească Juliei ceva ce s-a întâmplat — sau, mai degrabă, a fost cât pe-aci să se întâmple — într-o altă după-amiază sufocantă, cu vreo unsprezece ani în urmă.

La vreo trei sau patru luni după ce se căsătoriseră, luau parte amândoi la o excursie în grup pe undeva prin Kent şi, cum-necum, la un moment dat au rătăcit drumul. Rămăseseră în urma celorlalţi cu câteva minute, atâta tot, dar au luat-o greşit şi s-au trezit deodată blocaţi, la marginea unei vechi cariere de cretă. Era ca un fel de faleză verticală de zece-douăzeci de metri înălţime, iar jos era plin de bolovani, înjur nu era nimeni, aşa încât nu aveau pe cine să întrebe de drum. Când şi-a dat seama că se rătăciseră, Katherine a devenit foarte nervoasă. Chiar şi atâta lucru îi dădea sentimentul vinovăţiei — că se despărţise pentru un moment de turma gălăgioasă de excursionişti. Voia s-o ia repede înapoi pe drumul pe care veniseră şi să caute în direcţia opusă. Dar tocmai atunci Winston a zărit câteva tufe de flori care creşteau din crăpăturile stâncilor de dedesubt. Una dintre tufe avea flori de două culori, fucsină şi purpură, care, dacă te uitai atent, creşteau din aceeaşi rădăcină. Cum nu mai văzuse aşa ceva, a strigat-o pe Katherine, să vină să vadă şi ea: „Ia uite, Katherine! Uită-te la florile-alea. Tufa aia de jos de tot. Nu ţi se pare că e-n două culori diferite?!” Ea o pornise deja înapoi, dar s-a întors, destul de iritată, ca să se uite. S-a aplecat peste marginea falezei, să vadă mai bine. El, care stătea în spatele ei, a apucat-o de mijloc şi o ţinea bine, să nu cadă. În clipa aceea şi-a dat seama deodată că erau absolut singuri. Nici ţipenie de om nicăieri, nu se mişca nici o frunză, nici o pasăre, într-un asemenea loc, posibilitatea să fi existat vreun microfon ascuns era aproape nulă şi, oricum, chiar dacă ar fi existat, n-ar fi înregistrat decât sunetele. Totul se petrecea la ora cea mai fierbinte şi mai somnolentă a după-amiezii. Şi lui i-a trecut prin cap gândul că…

— De ce nu i-ai dat un brânci ca lumea? — îl întrerupe Julia. Eu aşa aş fi făcut.

— Da, dragă, tu aşa ai fi făcut. Şi eu as fi făcut aşa, poate, dacă aş fi fost pe-atunci omul de-acuma. Sau poate că n-aş fi făcut nici atunci — în fine, nu ştiu sigur.

— Şi-acuma-ţi pare rău că n-ai profitat de ocazie?

— Da — dacă stau să mă gândesc, îmi pare rău. In timp ce vorbesc, cum şed unul lângă altul pe jos, în praf, Winston o trage pe Julia mai aproape de el. Ea îşi reazemă capul de umărul lui, reuşind, cu mirosul plăcut al părului ei, să-i mai alunge din nas putoarea de găinaţ. Ce tânăra este! — se gândeşte Winston. Ea mai aşteaptă ceva de la viaţă, dar uite, nu înţelege că nu rezolvi nimic, cu un om care te incomodează, dându-i brânci într-o prăpastie.

— De fapt, situaţia tot aia ar fi fost, zice el. Şi-atunci, de ce-ţi pare rău că n-ai împins-o?

— Pur şi simplu pentru că aleg un lucru pozitiv, şi nu unul negativ, în jocul ăsta de care ne-am apucat noi, nu putem câştiga, însă unele feluri de a pierde sunt mai bune decât altele, atâta tot.

Ii simte umărul zvâcnind a dezaprobare. Ori de câte ori spune asemenea lucruri, ea îl contrazice. Ea nu poate accepta ca pe o lege a naturii faptul că individul este întotdeauna învins, într-un fel, îşi dă şi ea seama că soarta îi este pecetluită şi că, mai devreme sau mai târziu, Poliţia Gândirii tot o s-o prindă şi o s-o omoare, dar cu cealaltă jumătate a minţii crede că ai putea, cumva, să-ţi construieşti o lumea a ta, proprie şi secretă, în care să trăieşti cum vrei tu. Şi că nu-ţi trebuie decât noroc, şiretenie şi îndrăzneală. Ea nu poate înţelege că nu există ceea ce se numeşte fericire, că singura victorie posibilă se află undeva, în viitorul îndepărtat, mult după moartea lor, şi că, din clipa în care au declarat război Partidului, sunt deja nişte oameni morţi.

— Noi suntem cei morţi, zice Winston.

— Ba n-am murit încă, i-o întoarce Julia, mai mult decât prozaic.

— Nu, fizic nu. Peste şase luni sau un an. Poate peste cinci. Mie mi-e frică de moarte. Tu eşti mai tânăra, aşa că probabil că ţi-e şi mai frică decât mi-e mie. Sigur că o să-ncercăm s-o amânăm cât putem de mult. Dar chiar şi aşa nu rezolvăm mare lucru. Câtă vreme oamenii or să mai aibă ceva omenesc în ei, moartea şi viaţa or să-nsemne acelaşi lucru.

— Ei, rahat! Cu cine-ai prefera să te culci, cu mine sau cu vreo moartă?! Ţie nu-ţi place să trăieşti? Nu-ţi place să poţi spune: uite, ăsta sunt eu, am două mâini, am două picioare, exist, deci sunt o fiinţă vie? Nu-ţi place treaba asta?!

Vorbind, se răsuceşte