— Ba da, asta-mi place, zice el.

— Ei, atunci termină cu vorbitul despre moarte. Bun, ascultă, iubitule, trebuie să ne punem de acord unde ne vedem data viitoare. Cred că de-acum putem merge liniştiţi acolo, la locul din pădure, că l-am lăsat destul să se odihnească. Dar de data asta, trebuie s-o iei prin altă parte. M-am gândit eu cum facem. Iei trenul… Stai, uite, îţi fac o schemă.

În felul ei practic de a fi, adună o grămăjoară de praf de pe jos şi, luând un pai dintr-un cuib de porumbel, se apucă să traseze o hartă pe podeaua cămăruţei de deasupra clopotelor.

4

Winston aruncă o privire circulară peste cămăruţa sărăcăcioasă de la etajul prăvăliei domnului Charrington. Lângă fereastră, se găseşte patul enorm gata făcut, cu nişte pături jerpelite şi o pernă mare, fără faţă de pernă pe ea. Ceasul demodat, cu cadranul de douăsprezece ore, ticăie pe poliţa de deasupra căminului, într-un colţ, pe măsuţa rabatabilă, tronează presse-papiers-ul pe care l-a cumpărat ultima oară când a mai fost pe aici şi care licăreşte discret în semiobscuritate.

Pe grătarul din faţa căminului se află o sobă cu petrol din tablă laminată, o cratiţă şi două căni pe care le-a procurat domnul Charrington. Winston aprinde arzătorul şi pune nişte apă la fiert în cratiţă. A adus cu el un pachet de cafea Victoria şi câteva tablete de zaharină. Ceasul arată şapte-douăzeci: de fapt, nouăsprezece-douăzeci. Julia trebuie să vină la nouăsprezece-treizeci.

În pieptul lui Winston, inima zvâcneşte, şoptindu-i: nebunie, nebunie conştientă, gratuită şi sinucigaşă. Ceea ce fac ei este tocmai crima pe care un membru al Partidului o poate ascunde cel mai puţin. Adevărul este că lui i-a venit în cap ideea, mai întâi sub forma unei viziuni: şi-a imaginat presse-papiers-ul de sticlă oglindindu-se în tăblia lustruită a măsuţei rabatabile. Aşa cum, de altfel, a şi prevăzut, domnul Charrington nu a avut nici o obiecţie să-i închirieze camera. Este clar că îi pare bine de cei câţiva dolari în plus pe care-i câştigă. Şi nici nu a părut şocat, nici nu l-a jignit pe Winston arătându-se curios, când el i-a spus verde în faţă că vrea camera pentru o relaţie amoroasă. Nu a făcut altceva decât să privească undeva înainte şi în podea, emiţând câteva generalităţi, cu o diplomaţie care dădea impresia că este pe jumătate invizibil. Important lucru, a zis domnul Charrington, să ai puţină intimitate. Cine nu-şi doreşte un loc unde să poată sta singur din când în când? Şi, când cineva reuşeşte să găsească un asemenea loc, este o problemă elementară de delicateţe ca toţi cei care mai sunt la curent cu situaţia respectivă să se prefacă, nu-i aşa?, a nu şti nimic. Apoi a adăugat, parcă evaporându-se cu totul el însuşi din lumea reală, că, dacă pe Winston îl interesează, casa are două intrări, dintre care una prin spate, care dă într-o alee.

Jos, sub fereastră, se aude cum cântă cineva. Winston aruncă o privire afară, stând cu mare atenţie în spatele draperiei de muselină. Fiind iunie, soarele este încă sus pe cer şi, în curtea inundată de lumină deasupra căreia dă fereastra, vede o femeie monstruoasă, solidă ca o coloană normandă, cu braţele de un roşu-închis, care poartă strâns în jurul mijlocului un şorţ făcut din pânză de sac şi se plimbă tot timpul cu paşi apăsaţi între o copaie de spălat rufe şi o sârmă de întins, agăţând cu cârlige la uscat nişte pătrate de pânză albă — scutece de copil trebuie să fie, se gândeşte Winston. Iar când nu are gura căscată şi plină cu cârlige de rufe, cântă cu o voce de contralto:

„N-a fost dăcât amăgire,

S-a zburat ca o zi dă-april’,

Da’ o privire ş-un cuvânt şi visul ce-au născut,

Mi-au luat cu iele sufletul”.

Melodia asta bântuie deja prin Londra de câteva săptămâni. Este unul dintre nenumăratele cântece de acest fel publicate în folosul prolilor de un serviciu din cadrul Secţiei Muzică. Textele unor asemenea cântece se compun fără nici un fel de intervenţie umană, cu ajutorul unui aparat numit versificator. Dar uite că femeia cântă atât de melodios, încât stupizenia aia odioasă sună aproape plăcut. O aude cântând şi-i aude târşâitul picioarelor pe dalele de piatră, aude ţipetele copiilor pe stradă şi, de undeva de departe, vine un ecou stins de circulaţie intensă; şi totuşi, în cameră este o linişte ciudată, din cauză că lipseşte tele-ecranul. Nebunie, nebunie, nebunie, se gândeşte din nou. Este de neconceput că ar putea frecventa locul ăsta mai mult de câteva săptămâni fără să fie prinşi. Dar să aibă o ascunzătoare a lor şi numai a lor, undeva înăuntru şi la îndemână — ispita a fost prea mare pentru amândoi ca să-i reziste. După ce s-au întâlnit în clopotniţa bisericii, a urmat o perioadă în care le-a fost imposibil să-şi aranjeze vreo întâlnire. Orele de muncă au sporit drastic în perspectiva Săptămânii de Ură. Mai este o lună şi ceva până atunci, dar, cum pregătirile sunt teribil de complicate, toată lumea are de lucru peste program. Până la urmă, au reuşit să obţină fiecare câte o după-amiază liberă, şi s-a nimerit să fie în aceeaşi zi. S-au înţeles să meargă în luminişul din pădure, în seara dinaintea zilei respective, s-au întâlnit pe stradă pentru câteva minute, apropiindu-se, ca de fiecare dată, fără să se uite unul la altul, în cercuri largi. Dar, chiar şi aruncându-i o singură privire fugară, Winston şi-a i dat seama că Julia era mai palidă ca de obicei.

— A picat, i-a şoptit ea, când i s-a părut că putea vorbi fără grijă. Pentru mâine, adică.

— Ce-a picat?

— Mâine după-masă. Nu pot veni.

— De ce?

— Ei, chestia aia lunară. Mi-a venit mai devreme de data asta. Câteva clipe, lui Winston i-a venit să urle de furie. O cunoştea