deja de o lună şi genul lui de dorinţă pentru ea se schimbase. La început, n-a simţit cine-ştie-ce plăcere adevărată. Prima oară când au făcut amor nu a fost nimic altceva decât un act de voinţă. Dar, după a două oară, n-a mai fost acelaşi lucru. Mirosul părului ei, gustul buzelor ei, atingerea pielii ei, toate parcă intraseră şi în el sau pluteau în aerul din jurul lui. Julia a devenit pentru el o necesitate fizică, un lucru pe care nu numai că şi-l doreşte, dar la care simte că are dreptul. Când ea i-a spus că nu poate veni, a avut sentimentul frustrării. Dar, tocmai în clipa aceea mulţimea i-a împins şi i-a lipit unul de celălalt, iar mâinile li s-au întâlnit din întâmplare. Ea i-a strâns iute vârfurile degetelor într-un fel care părea să-i transmită nu numai dorinţă, dar şi afecţiune. Şi-a dat şi el seama, după ce i-a trecut furia, că, atunci când trăieşti cu o femeie, dezamăgirea asta mai ales este ceva curent şi firesc; aşa încât l-a năpădit brusc un sentiment de profundă tandreţe faţă de Julia, cum nu mai trăise până atunci. I-ar fi plăcut să fi fost căsătoriţi aşa, de vreo zece ani. I-ar fi plăcut să se poată plimba cu ea pe străzi, uite-aşa, cum făceau atunci, dar pe faţă şi fără frică, vorbind despre tot soiul de banalităţi şi târguind una-alta pentru casă. Şi cel mai mult i-ar fi plăcut să fi avut şi ei un loc unde să poată sta singuri, fără să se simtă obligaţi să facă amor de câte ori se întâlneau. Şi, de fapt, nu chiar în clipa respectivă, ci a doua zi i-a venit ideea să închirieze camera domnului Charrington. Când i-a propus Juliei, ea a fost de acord imediat, neaşteptat de repede. Ştiu amândoi că este curată nebunie să facă aşa ceva, ca şi cum ar coborî în mod intenţionat cu un picior în groap ă. Acum, stând pe marginea patului şi aşteptând -o pe Julia, îi vin în minte din nou beciurile Ministerului Iubirii. Ciudat cum poate oroarea asta predestinată să-ţi invadeze gândurile şi apoi să-ţi iasă din cap. O vezi în faţa ta, inevitabilă, într-un viitor oarecare, stând înaintea morţii ca 99 înaintea lui 100. Nu o poţi evita, dar s-o amâni — asta s-ar putea să reuşeşti; şi totuşi, în loc să încerci s-o amâni, de fiecare dată şi din propria ta iniţiativă, faci ce faci şi te îndrepţi către ea, şi încă pe scurtătură. Pe scară se aud paşi grăbiţi. Julia dă buzna în cameră. In mână duce o trusă de scule din canava maro, cu care Winston a mai văzut-o plimbându-se pe coridoarele Ministerului. Se ridică şi o ia în braţe, dar ea se desface din îmbrăţişarea lui, în parte şi fiindcă a rămas cu trusa de scule în mână.

— Stai, stai aşa, zice ea. Lasă-mă o clipă, să-ţi arăt ce-am adus. Tu ai adus porcărie de-aia de cafea Victoria, nu? Ştiam eu c-ai s-aduci. Dă-o dracului, că n-avem nevoie de ea. Uite-aici!

Se aşează în genunchi, deschide trusa şi răstoarnă pe jos câteva chei şi şurubelniţe, dând la iveală mai multe pachete aranjate cu grijă, pe care i le întinde lui Winston pe rând. Primul pachet pare cunoscut la pip ăit: este ceva greu şi nisipos, în care îţi intră degetul dacă apeşi.

— N-o fi zahăr?! — întreabă el.

— Zahăr-zahăr, nu zaharină. Şi uite-aici, o franzelă. Pâine albă, ca lumea, nu mizeria aia ce mâncăm noi. Şi un borcănel de gem. Şi-o cutie de lapte dar uite-aici! De-asta chiar că sunt mândră. A trebuit s-o învelesc într-o pânză de sac, pentru că…

Dar nu mai este nevoie să-i explice de ce învelise pachetul. Camera se umple brusc de miros, un parfum puternic, fierbinte, care parc ă emană de undeva din prima lui copilărie, cu care te mai întâlneşti şi în ziua de astăzi, totuşi, când se răspândeşte din câte un gang înainte să se trântească o uşă, sau peste câte o stradă, îl adulmeci pentru o clipă şi apoi dispare ca şi cum n-ar fi fost.

— Cafea! — şopteşte Winston. Cafea adevărată!

— Cafea de la Partidul Interior. Nu există nimic pe lumea asta să nu aibă şi porcii ăia, dar nimic, ştii ce-i aia? Bineînţeles că servitorii şi chelnerii şi oamenii în general mai pun mâna şi… A, uite, am şi un pachet de ceai.

Winston se aşeză şi el pe jos, lângă ea, şi rupe hârtia într-un colţ.

— E ceai adevărat, nu frunze de coacăz.

— Se pare că s-a găsit o mulţime de ceai în ultima vreme. Am cucerit India, aşa ceva, comentează Julia. Aşa, iubitule, dar acuma ascultă-mă o clipă. Vreau să te întorci cu spatele la mine trei minute; du-te şi stai pe partea cealaltă a patului. Nu te duce prea aproape de fereastră. Şi să nu te-ntorci până nu-ţi spun eu.

Winston rămâne privind fix, în gol, pe lângă draperia de muselină. Jos, în curte, femeia cu braţele roşii merge în continuare de la copaie până la sârmă şi înapoi, îşi scoate alte două cârlige din gură şi începe din nou să cânte, cu vocea ei profundă:

„Unii zic că-n timp pa toate le uiţi,

Zic c-orice durere-ţi trece,

Dar un zâmbet ş-o lacrimă dup-atâţia ani

Tot îm'rnai sfâşi-inima-a-a-a…”

Precis că ştie pe de rost toată prostia aia de cântec. Vocea ei ajunge până sus la el o dată cu adierea blinda a verii şi sună foarte convingătoare, a melancolie fericită, îţi dă impresia că femeia ar fi pe deplin satisfăcută dacă seara asta de iunie nu s-ar mai sfârşi niciodată, iar rufele de pus la uscat nu s-ar mai termina nici ele; atunci ar putea rămâne şi ea acolo încă o mie de ani, agăţând scutece pe sârmă şi fredonând nerozii. Lui Winston îi trece prin minte un gând curios, şi anume că nu a auzit niciodată un membru al Partidului care să cânte de unul singur, fiindcă aşa simte el nevoia. Probabil că ar părea şi oarecum