— Poţi să te-ntorci, zice Julia.

Se întoarce cu faţa spre ea, dar, în prima clipă, aproape că nu o recunoaşte, în loc s-o vadă goală, cum se aştepta, descoperă o transformare cu mult mai surprinzătoare: Julia s-a vopsit pe faţă.

Probabil că s-a furişat până în cartierele prolilor, a găsit vreo drogherie şi şi-a cumpărat o trusă completă de machiaj. Uite, s-a rujat din plin pe buze, s-a fardat în obraji şi şi-a dat cu pudră pe nas — până şi sub ochi şi-a dat cu ceva care i-i face să strălucească. Nu a lucrat ea prea îndemânatic, dar, oricum, nici pretenţiile lui Winston în acest domeniu nu sunt cine-ştie-ce. Nu a mai văzut niciodată şi nici nu-şi putea închipui vreo membră a Partidului fardată. Uimitor cât de mult şi-a îmbunătăţit înfăţişarea. Cu câteva tuşe de culoare unde trebuia, a devenit nu numai cu mult mai atrăgătoare, dar şi de departe mai feminină. Părul tuns scurt şi salopeta băieţească nu fac decât să sublinieze aceste efecte noi. Când o ia în braţe, îl năpădeşte un miros de violete, care îi readuce în minte semiobscuritatea unei bucătării dintr-un subsol şi gura fără dinţi a unei femei care folosea exact acelaşi parfum; dar ce mai contează acum?

— Şi parfum! — exclamă el.

— Da, iubitule, şi parfum. Şi data viitoare, ştii ce fac? O să-mi fac rost de-o rochie adevărată de femeie şi-o s-o port în locul pantalonilor ăstora nenorociţi, îmi pun ciorapi de mătase şi pantofi cu toc înalt! în camera asta, o să fiu femeie, nu tovarăşă!

Drept care, îşi smulg amândoi hainele de pe ei şi se urcă în patul imens de mahon. Pentru prima oară se dezbracă şi el de tot în faţa ei — până acum i-a fost ruşine de trupul lui alb şi slăbănog, cu venele atinse de varice, care îi ies în evidenţă pe coapse, şi cu pata albicioasă de deasupra gleznei. Cearşafuri nu au, iar pătura pe care se întind este roasă şi netedă, dar dimensiunile şi arcurile elastice ale patului îi uimesc şi pe unul, şi pe celălalt.

— Precis că e plin de ploşniţe, dar ce contează? — zice Julia.

În ziua de astăzi, nu mai găseşti un pat dublu, poate doar în casele prolilor. În copilărie, lui Winston i s-a mai întâmplat să doarmă într-un pat dublu, dar Julia nu-şi aduce aminte să fi trăit vreodată experienţa asta.

După ce fac ce fac, aţipesc amândoi. Când se trezeşte, Winston vede că limbile ceasului arată nouă fără câteva minute. Rămâne aşa, nemişcat, pentru că Julia doarme cu capul pe braţul lui îndoit. Aproape tot fardul i-a rămas pe pernă sau pe faţa lui, dar mai are încă o nuanţă de roşu în obraji, care îi scoate în evidenţă liniile frumoase. Soarele aruncă dinspre apus o rază la piciorul patului şi umple de lumină căminul, unde apa din cratiţă fierbe cu bulboane. Jos, în curte, femeia nu mai cântă, dar ţipetele îndepărtate ale copiilor pătrund până la ei. Printre multe alte gânduri, se întreabă dacă în trecutul acela desfiinţat era o experienţă normală de viaţă să stai uite-aşa, în pat, în răcoarea serii de vară — un bărbat şi o femeie, goi-puşcă şi care fac amor când au ei chef, care vorbesc despre ce au chef, fără să simtă nici o obligaţie de a se scula, stând pur şi simplu întinşi în pat şi ascultând ecourile liniştite de afară. Oare chiar n-o fi existat nici o perioadă în care treaba asta să fi trecut drept ceva firesc? Julia se trezeşte şi ea, se freacă la ochi şi se ridică într-un cot, ca să se uite la sobiţă.

— S-a dus juma’ de apă, zice ea. Stai, că mă scol acum şi fac imediat cafeaua. Mai avem o oră. La voi, la cât se taie lumina?

— La douăzeci şi trei-treizeci.

— La noi, la cămin, la douăzeci şi trei. Dar trebuie să fim în camere mai devreme, pentru că… — Marş afară, scârbă-mpuţită!!

Deodată, se răsuceşte peste marginea patului, pune mâna pe un pantof de pe jos şi-l aruncă de perete într-unui din colţuri, cu o zvâcnire băieţească a braţului, la fel cum, într-o dimineaţă, acum vreo două luni, la cele Două Minute de Ură, a aruncat cu dicţionarul în Goldstein.

— Ce s-a-ntâmplat? — întreabă Winston surprins.

— Era un şobolan. L-am văzut când şi-a scos botul scârbos de după lambriuri. Uite, e o gaură jos, acolo. Oricum, l-am speriat serios de tot.

— Şobolani!! — murmură Winston. În camera asta!

— E plin de ei peste tot, zice Julia indiferentă, întinzându-se la loc pe spate. Avem şi la cămin, la bucătărie. Sunt părţi ale Londrei în care mişună. Ştiai că atacă şi copiii? Da, cică da. Sunt străzi pe care femeile n-au curaj să-şi lase copiii singuri nici două minute. Dar numai ăia mari, cafenii, fac chestia asta. Şi ce-i prost e că-ntotdeauna…

— Taci din gură ! — scrâşneşte Winston din dinţi, cu ochii strânşi.

— Dar ce s-a-ntâmplat, dragă? Uite, că eşti palid de tot. Ce, îţi fac scârbă?

— Din toate ororile de pe lumea asta, tocmai un şobolan!

Julia se întoarce lângă el şi-şi aruncă un picior peste el, ca şi cum ar vrea să-l liniştească, încălzindu-l cu corpul ei. El nu deschide ochii imediat.

A avut, timp de câteva clipe, senzaţia că vede din nou în faţa ochilor un coşmar care l-a terorizat, la diverse intervale, toată viaţa, întotdeauna se întâmpla cam la fel: se face că stă în faţa unui zid de întunecime şi că de partea cealaltă se află ceva îngrozitor, ceva prea cumplit pentru a putea fi îndurat, în vis, are de fiecare dată un profund sentiment de frustrare, pentru că îşi dă seama că el, de fapt, ştie ce se află dincolo de zidul de întunecime. Cu un efort sfâşietor, de parcă şi-ar smulge o bucată din propriul lui creier, ar putea