chiar să scoată la lumină ceea ce se află acolo. De flecare dată, se trezeşte conştient că, în adâncul sufletului lui, ştie despre ce este vorba; şi uite, şi acum, într-un fel sau altul, are legătură cu ce spunea Julia când el i-a retezat-o.

— Iartă-mă, zice într-un târziu. N-am nimic, dar nu-mi plac şobolanii, atâta tot.

— Fii liniştit, iubitule, scăpăm noi de scârbele alea-mpuţite de-aici. Înainte de a pleca, o să îndes eu în gaură nişte cârpe şi, când mai venim, o să aduc nişte ciment şi-o astup ca lumea.

Winston a trecut deja, pe jumătate, peste momentul de panică oarbă. Se ridică în capul oaselor şi se reazemă de tăblia patului, oarecum ruşinat de slăbiciunea de care a dat dovadă. Julia se ridică din pat, îşi trage salopeta pe ea şi face cafeaua. Din cratiţă se răspândeşte un miros atât de puternic şi de aţâţător, încât trebuie să închidă fereastra, de teamă să nu-l simtă careva de afară Şi să devină curios. Dar şi mai bună decât gustul cafelei în sine este consistenţa mătăsoasă pe care i-o dă zahărul şi pe care Winston aproape c-a uitat-o, după ani întregi de îndulcit orişice cu zaharină. Julia se învârte prin cameră cu o mână în buzunar şi în cealaltă cu o felie de pâine cu gem. Se uită indiferentă la bibliotecă, îşi dă cu părerea cum ar fi cel mai bine de reparat măsuţa rabatabilă, se aruncă în fotoliul jerpelit ca să vadă cât de comod este şi cercetează ceasul absurd cu cadranul de douăsprezece ore, zâmbind cu un aer vag tolerant. La presse-papiers-ul de sticlă şi-l aduce pe pat ca să-l vadă la lumină mai bună. Winston i-l ia din mână, fascinat, ca de obicei, de luciul sticlei, transparentă ca apa de ploaie.

— Tu pentru ce zici c-o fi asta? — întreabă Julia.

— Nu cred că e pentru ceva — adică nu cred c-a folosit vreodată la ceva. Asta-mi place la ea. E un ciob de istorie pe care au omis s-o aducă la zi. Un mesaj de-acum o sută de ani, dac-am şti să-l descifrăm.

— Şi tabloul ăla de pe perete…, zice ea, arătând cu capul spre gravura de pe peretele din faţă. Şi ăla tot o sută de ani o fi având?

— Mai mult. Poate chiar două sute. N-avem cum şti sigur. In ziua de azi nu mai poţi şti despre nimic câţi ani are.

Julia se ridică şi se apropie de gravură.

— Uite, de-aici a scos scârboşenia aia botul, zice şi trage un picior în lambriul care se găseşte chiar sub gravură. Dar unde e, aici? Am mai văzut clădirea asta nu-ştiu-unde…

— E o biserică — sau, cel puţin, a fost. Sfântul Clement Danezul, aşa se numea. Şi, aducându-şi aminte de cele câteva versuri pe care i le-a recitat domnul Charrington, adaugă, oarecum nostalgic: „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement”.

Spre surprinderea lui, Julia preia poezioara:

— „Ai să-mi dai trei gologani, zice altul la Sân Martin. / Când mi -i dai, zi, când mi-i dai? — zice-al treilea la Justiţie…” Şi nu mai ştiu cum era mai departe, dar ştiu că se termina aşa: „Haide, ţine-o lumânare să te duci mai iute-n pat, / Uite, cade-o toporişca şi te lasă fără cap”.

Parcă şi-ar fi spus cele două jumătăţi ale unei parole. Dar trebuie să mai fie un vers, după cel cu „al treilea la Justiţie”. Poate că l-ar putea scoate, totuşi, din memoria domnului Charrington, dac ă îl ajută să-şi aducă aminte restul.

— De unde ştii chestia asta? — întreabă Winston.

— De la bunicu-meu. Când eram mică, mi-o tot recita, poezioara asta. A fost vaporizat când aveam eu opt ani. In tot cazul, a dispărut. Dar mă-ntreb cum erau lămâile, adaugă ea, sărind de la una la alta. Că portocale am văzut. Sunt nişte fructe galbene, rotunde, zemoase, cu coaja groasă.

— Eu ţin minte lămâile, zice Winston. Prin cincizeci erau nişte fructe obişnuite. Atât de acre, că ţi se strepezeau dinţii numai când le vedeai.

— Pot să jur că tabloul ăsta are ploşniţe pe sub ramă, zice Julia. Am să-l dau jos într-o zi şi-am să-l curăţ ca lumea. Mă rog, acuma hai să ne pregătim de plecare. Eu trebuie să-mi şterg culorile-astea de pe faţă. Ce nu mi place! După aia, te şterg şi pe tine de ruj.

Winston mai rămâne în pat câteva minute. S-a întunecat aproape de tot. Se întoarce către lumină şi se uită la presse-papiers-ul de sticlă. Ce i se pare nemaipomenit la el nu este bucăţica de coral dinăuntru, ci chiar interiorul sticlei. Are, aşa, cumva, ca o adâncime a ei proprie, şi totuşi este transparentă ca aerul. Suprafaţa sticlei îi sugerează bolta cerului, care închide în ea o lume minusculă, dar un univers complet. Are sentimentul că ar putea încăpea în universul respectiv Şi el însuşi, şi patul de mahon, şi măsuţa, şi ceasul demodat, şi gravura în oţel — chiar şi presse-papiers-ul însuşi. Bucata de sticlă simbolizează camera în care se află, iar bucăţica de coral -viaţa Juliei şi a lui, fixate în miezul cristalului ca într-o eternitate.

5

Syme a dispărut. Alaltăieri, el nu a mai apărut la slujbă; câţiva inşi fără minte s-au apucat să comenteze absenţa lui. Ieri, deja, nimeni nu mai pomenea nimic despre el. Astăzi, în pauza de prânz, Winston se duce în holul Secţiei Documente, ca să se uite la avizier. Există acolo o listă bătută la maşină, cu membrii Comisiei de Şah, din care făcea parte şi Syme. Lista arată aproape la fel ca înainte, adică nimic nu este tăiat; atâta, că e mai scurtă cu un nume. Clar: Syme nu mai există; el nu a existat niciodată.

Afară este o căldură care te coace, în clădirea ca un labirint a Ministerului, încăperile fără ferestre şi cu aer condiţionat păstrează o temperatură normală, dar afară trotuarele te frig la picioare, iar în metrouri, la orele de vârf, domneşte o duhoare înspăimântătoare. Preparativele pentru Săptămâna de Ură sunt în toi şi