în toate Ministerele personalul lucrează peste program. Totul trebuie organizat: marşuri, întruniri, parade militare, conferinţe, expoziţii de figuri de ceară, filme, tele-programe; sunt de ridicat tribune, de construit efigii, de inventat lozinci, de scris cântece, de răspândit zvonuri, de măsluit fotografii. La Secţia Literatură, echipa din care face parte şi Julia a fost luată de la producţia de romane şi i s-a dat de fabricat la repezeală o serie de pamflete despre atrocităţi. Winston, pe lângă lucrările obişnuite, stă în fiecare zi ore întregi ca să treacă în revistă numere vechi din Times şi să schimbe sau să îmbunătăţească anumite pasaje care urmează să fie citate în discursuri. Noaptea, târziu, când prolii mişună pe străzi cu miile, oraşul arată ciudat de febril.

Rachetele cad parcă mai des ca niciodată, iar uneori se aud de la mare depărtare nişte explozii fantastice, despre care nimeni nu ştie ce ar putea fi, în schimb circulă zvonuri îndrăcite.

Noul cântec care va fi şlagărul Săptămânii de Ură — se şi numeşte Cântec despre Ură — a fost deja compus şi se reia la nesfârşit pe tele-ecrane. Are un ritm sălbatic, de lătrat, care nu poate fi numit propriu-zis muzică; seamănă mai degrabă cu un răpăit de tobe. Răcnit pe sute de voci, în tropăiala marşurilor, îţi dă fiori pe şira spinării. De minune a prins deja la proli, răsunând la miezul nopţii pe străzi, la concurenţă cu încă popularul N-a fost decât amăgire. Copiii Parsons îl cântă în gura mare, la orice oră din zi şi din noapte, şi au devenit insuportabili.

Serile lui Winston sunt acum mai pline ca niciodată. Parsons, vecinul lui, organizează plutoane de voluntari care să pregătească strada lor pentru Săptămâna de Ură fixând pancarte, lipind afişe, instalând catarge pentru steaguri pe case şi încumetându-se chiar să agate cabluri de-a latul străzii, de la un acoperiş la altul, pentru a putea atârna fanioane. Motivul numărul unu de mândrie al lui Parsons, care este fericit ca un bufon şi se simte în elementul lui, este că numai Blocul Victoria urmează să asigure patru sute de metri de drapele. Sub pretextul căldurii şi al muncii fizice, seara trece la pantaloni scurţi şi la o cămaşă descheiată la gât. II vezi peste tot în acelaşi timp: împinge, trage, taie cu ferăstrăul, bate cu ciocanul, organizează, îi încurajează pe toţi cu îndemnuri tovărăşeşti şi emană, prin fiecare cută a pielii, valuri Parcă inepuizabile de miros acru de sudoare.

Brusc, Londra a fost năpădită de un nou afiş. Nu are nici un text, ci reprezintă, pur şi simplu, un soldat eurasian monstruos, înalt de trei -patru metri, cu o mutră inexpresivă de mongol şi care înaintează, cu nişte cizme enorme şi cu pistolul-mitralieră ţinut la brâu şi îndreptat înainte. Indiferent din ce unghi te uiţi, gura puştii, mărită din cauza perspectivei, pare a ţinti exact către ochii tăi. Afişul ăsta a fost lipit în orice loc liber de pe orice perete destul de mare, lăsând în urmă, ca număr, chiar şi portretele Fratelui cel Mare. Prolii, care de felul lor sunt apatici când vine vorba despre război, acum s-au mobilizat, lăsându-se asmuţiţi într-una dintre crizele lor periodice de frenezie patriotică. Şi, pentru a se armoniza cu starea generală de spirit, rachetele omoară şi ele mai mulţi oameni decât de obicei. Una a căzut pe un cinematograf plin din Stepney şi a lăsat câteva sute de morţi îngropaţi sub dărâmături. Toată populaţia cartierului s-a încolonat într-o lungă procesiune funebră, care a durat ore întregi şi a luat, de fapt, forma unui miting de protest. Altă bombă a căzut pe un maidan folosit ca loc dejoacă şi câteva zeci de copii au fost transformaţi în praf şi pulbere. Au urmat alte demonstraţii furioase. Goldstein a fost ars in effîgie, sute de afişe cu soldatul eurasian au fost sfâşiate şi aruncate pe foc, iar câteva magazine au fost jefuite în tărăboiul general; în cele din urmă, s-a răspândit zvonul că ar exista spioni care teleghidează rachetele prin radio-unde, aşa încât doi bătrâni, suspectaţi de a fi de origine străină, au murit sufocaţi de flăcări în propria lor casă.

Ori de câte ori ajung în camera domnului Charrington, Julia şi Winston stau dezbrăcaţi, întinşi unul lângă altul pe patul nefăcut, sub fereastra deschisă, doar-doar le-o fi mai puţin cald. Şobolanul n-a mai apărut, dar, din cauza căldurii, ploşniţele s-au înmulţit îngrozitor. Lor, însă, nu le pasă. Murdară sau curată, camera lor li se pare a fi raiul pe pământ. Cum ajung, împrăştie peste tot piper cumpărat la negru, îşi dau jos hainele de pe ei şi fac amor aşa, năduşiţi, pe urmă adorm în tandem, iar când se trezesc, ploşniţele sunt deja regrupate, gata de contra-ofensivă.

De patru, cinci, şase — de şapte ori s-au întâlnit numai în luna iunie. Winston a renunţat la obiceiul de a bea gin la orice oră. Parcă i-a trecut şi nevoia de a bea. S-a îngrăşat, ulceraţia varicoasă a mai dat înapoi, lăsând doar o pată cafenie pe pielea de deasupra gleznei, iar accesele de tuse din fiecare dimineaţă au încetat. Cursul vieţii nu i se mai pare de nesuportat şi nici nu-i mai vine să se strâmbe la tele-ecran sau să strige porcării în gura mare. Acum, că au o ascunzătoare sigură, aproape ca o locuinţă, numai a lor, nici nu li se mai pare o nedreptate că nu se pot vedea decât din când în când, şi numai câteva ceasuri de fiecare dată. Un singur lucru contează: camera de deasupra magazinului de vechituri, faptul că ea există. Dacă o ştiu acolo, neatinsă, se simt de parcă ar fi înăuntru chiar şi când nu sunt. Camera lor este o lume în sine, ca o enclavă din trecut, în care mai trăiesc încă anumite animale, altminteri dispărute. Şi domnul Charrington, se gândeşte Winston, este tot un animal dispărut, înainte de a merge sus, şi-a făcut un obicei: se opreşte şi stă de vorbă cu domnul Charrington. Bătrânelul nu pare să iasă vreodată din prăvălie, în orice caz foarte rar, iar. Pe de altă parte, nu are