aproape nici un client. Duce o existenţă de fantomă, pendulând între prăvălia mică şi întunecoasă şi o bucătărie şi mai mică din dos, unde îşi face de mâncare şi ţine, printre altele, şi un gramofon incredibil de vechi, cu o pâlnie enormă. Conversaţia cu Winston se pare că îi face plăcere. Se învârteşte printre mormanele de obiecte inutile, cu nasul lui lung şi ochelarii groşi, cu umerii aduşi în faţă în jacheta de catifea, având mereu un aer de perceptor, mai degrabă decât de negustor. Se opreşte din când în când şi pune degetul, cu un fel de entuziasm ofilit, pe câte un dop de porţelan, pe capacul pictat al unei tabachere pentru prizat, sparte, sau pe câte un medalion gol pe dinăuntru, care conţine o şuviţă din părul cine-ştie cărui copil mort demult. Nu-i cere lui Winston să le cumpere, doar să le admire. Când vorbeşti cu domnul Charrington, parcă asculţi clincăitul unei cutii muzicale vechi şi stricate. De undeva, din cotloanele memoriei lui, tot scoate fragmente de poezioare uitate de toată lumea. Una este despre douăzeci şi patru de mierle, alta despre o vacă fără un corn, alta despre moartea bietului Robin Cocoşelul.

— M-am gândit că v-ar putea interesa, zice el, râzând uşor a dispreţ, ori de câte ori vine cu câte un asemenea citat, deşi niciodată nu-şi aduce aminte în întregime de nici o poezioară.

Şi Winston şi Julia realizează — într-un fel, nu pierd nici o clipă din vedere — faptul că, oricum ar fi, ceea ce fac ei nu poate dura la infinit. Uneori, când sentimentul morţii iminente li se pare la amândoi la fel de palpabil ca patul pe care fac amor, se strâng unul în celălalt, cu un fel de senzualitate disperată, ca un suflet damnat care se agaţă de ultimele fărâme de plăceri lumeşti, atunci când vede că mai are numai câteva minute până i să-i bată ceasul. Alteori, însă, îşi întreţin unul celuilalt iluzia nu numai a siguranţei, dar şi permanenţei. Atâta timp cât se află în camera lor nu li se poate întâmpla nimic rău. De ajuns acolo este, într-adevăr, dificil şi primejdios, dar camera în sine este ca un templu, ca atunci când Winston s -uitat în inima presse-papierului, cu sentiment că ar putea, într-un fel oarecare, să pătrundă în interiorul universului de sticlă şi că, odată intrat înăuntru, timpul, cel puţin pentru el, ar fi încătuşat. De multe ori, se lasă să alunece în vise de mântuire. Norocul nu-i va părăsi niciodată şi îşi vor duce mai departe complotul, uite-aşa, până la adânci bătrâneţe. Sau Katherine crapă dracului odată, iar ei reuşesc, trăgând sforile cu multă abilitate, să se căsătorească. Sau se sinucid amândoi în acelaşi timp. Sau dispar, îşi schimbă înfăţişarea, devin imposibil de recunoscut, învaţă să vorbească în argoul prolilor, se angajează într-o fabrică oarecare şi trăiesc până la adânci bătrâneţe neştiuţi de nimeni, pe o străduţă dosnică. Toate astea sunt nişte tâmpenii, bineînţeles; amândoi ştiu prea bine că, în realitate, nu au nici o scăpare. Singura variantă efectiv realizabilă este cea cu sinuciderea, dar nici la asta nu au nici o intenţie să recurgă. Trăiesc de la o zi la alta şi de la o săptămână la alta, târându-se printr-un prezent fără viitor, dintr-un instinct mai puternic decât voinţa lor, aşa cum întotdeauna plămânii îţi mai trag o gură de aer, dacă mai există măcar o gură de aer de respirat în jurul tău.

Alteori, tot aşa, cad de acord să se revolte în mod organizat împotriva Partidului, dar habar nu au care ar trebui să le fie primul pas. Chiar dacă legendara Frăţie există într-adevăr, tot mai au de rezolvat dificultatea de a găsi o metodă prin care să ia legătura cu ea. Winston îi povesteşte Juliei despre acea bizară comuniune spirituală care există — sau, cel puţin, i se pare lui că există — între el şi O'Brien şi despre tentaţia pe care o simte uneori de a-l aborda aşa, direct, pe O'Brien, anunţându-l că este duşmanul Partidului şi cerându-i sprijinul. Curios este, însă, că o asemenea afirmaţie din partea lui nu i se pare Juliei un lucru îngrozitor de imprudent. Cum ea are obiceiul de a judeca oamenii după feţele lor, i se pare normal ca Winston să-l eticheteze pe O'Brien drept persoană de încredere pe temeiul unei singure priviri fugare. Mai mult decât atât, ea este convinsă că toată, sau aproape toată lumea detestă Partidul pe ascuns şi că toţi ar încălca regulile, dacă ar găsi o metodă cât-de-cât prudentă de a face treaba asta. Dar că ar exista, sau că ar putea exista o opoziţie organizată, de anvergură -aşa ceva Julia refuză să creadă. Poveştile despre Goldstein şi armata lui camuflată, cum îi spune ea, nu sunt decât nişte gogomănii pe care trebuie să te prefaci că le crezi, inventate de Partid pentru a-şi sluji propriile interese. De nenumărate ori, la întrunirile de Partid şi la demonstraţiile spontane, ea recunoaşte că zbiară cât poate de tare în favoarea executării unor oameni despre care nu a auzit niciodată şi nu crede nici în ruptul capului că ar fi comis crimele care li se pun în cârcă. La procesele publice, se bagă şi ea în primele rânduri, în detaşamentele Ligii Tineretului care înconjoară clădirea tribunalului zi şi noapte, şi ţipă, la anumite intervale de timp, „Moarte trădătorilor!” în timpul celor Două Minute de Ură, îi întrece pe toţi ceilalţi la insultele adresate lui Goldstein, de şi, totuşi, are o idee foarte vagă despre el, cine este şi ce teze, pasămite, susţine. Julia a crescut în anii de după Revoluţie şi este mult prea mică pentru a ţine minte confruntările ideologice ale anilor cincizeci şi şaizeci. Ceva care să semene a mişcare politică independentă iese din perimetrul imaginaţiei ei şi, oricum, Partidul nu poate fi învins. Partidul va exista întotdeauna şi va fi întotdeauna acelaşi. Împotriva lui nu te poţi revolta decât făcând anumite gesturi secrete de neascultare sau câte un act izolat de violenţă, de pildă s: omori pe cineva sau să arunci în aer