În anumite privinţe, Julia este mult mai perspicace decât Winston şi mult mai puţin atentă la propaganda Partidului. Într-o zi, de pildă, când el a adus vorba, în legătură cu altceva, despre războiul cu Eurasia, ea l-a lăsat cu gura căscată spunându-i, cu tonul cu care ai enunţa o banalitate, că, după părerea ei, nu este nici un război. Rachetele care cad în fiecare zi asupra Londrei sunt lansate, probabil, de guvernul Oceaniei însuşi, „ca să ţină lumea cu sufletul la gură”. Asemenea idee lui Winston chiar că nu i-a trecut niciodată prin cap. I-a trezit şi un sentiment de invidie spunându-i că, în timpul celor Două Minute de Ură, marea ei problemă este să se abţină, să nu o umfle râsul. Julia nu pune la îndoială tezele Partidului decât atunci când îi afectează propria ei viaţă într-un fel sau altul. De multe ori, acceptă mitologia oficială, pur şi simplu fiindcă diferenţa dintre adevărat şi fals i se pare neesenţială. De pildă, ea crede, fiindcă aşa a învăţat la şcoală, că Partidul a inventat avioanele. Winston, în schimb, îşi aduce aminte că, la sfârşitul anilor cincizeci, când mergea el la şcoală, numai despre elicopter se spunea că l-ar fi inventat Partidul; uite, nu au trecut decât vreo doisprezece ani şi Julia a învăţat la şcoală că şi avionul a fost inventat de Partid; peste încă o generaţie, or să pretindă că şi locomotiva cu aburi tot ei au descoperit-o. Când îi spune că avioanele existau deja cu mult înainte să se fi născut ei şi cu mult înainte de Revoluţie, Juliei i se pare o informaţie absolut neinteresantă. La urma urmei, ce contează cine a descoperit avionul? Efectiv uimit rămâne, însă, Winston atunci când constată, dintr-o vorbă spusă de el la întâmplare, că Julia nu-şi aduce aminte că numai acum patru ani Oceania era în război cu Estasia şi în pace cu Eurasia. Bun, sigur că ea consideră tot războiul o gogoriţă; dar parcă nici nu a băgat de seamă că duşmanul se cheamă acum altfel.

— Eu credeam că suntem tot timpul în război cu Eurasia, comentează ea, cu gândurile aiurea. Treaba asta îi dă lui Winston un sentiment de frică. Descoperirea avionului a avut loc cu mult înainte de naşterea ei, dar de la mutarea războiului n-au trecut decât patru ani, şi chiar şi atunci ea era deja femeie în toată firea. Se ceartă cu ea pe această temă şi, după vreun sfert de oră, izbuteşte să-i scoată cu cleştele din memorie o vagă amintire cum că, la un moment dat, Estasia era duşmanul, şi nu Eurasia. Chiar şi aşa, ei subiectul i se pare neimportant.

— Şi ce contează, zău aşa?! — exclamă Julia, pierzându-şi răbdarea. Oricum toate războaiele-astea se ţin lanţ şi oricum toată lumea ştie că ştirile-s false de la un cap la altul.

Uneori, îi povesteşte despre Secţia Documente, unde lucrează el, şi despre nesimţirea cu care se falsifică totul acolo. Asemenea lucruri, însă, pe ea n-o oripilează ca pe el. Nu i se pare că se cască vreo prăpastie sub picioarele ei la gândul minciunilor care devin adevăruri, îi povesteşte despre Jones, Aaronson şi Rutherford şi despre petecul de hârtie pe care l-a avut pentru câteva clipe în faţa ochilor. Nu reuşeşte s-o impresioneze. La început, nici nu înţelege prea bine despre ce este vorba:

— Erau prieteni de-ai tăi? — îl întreabă.

— Nu, nu-i cunoşteam personal. Erau membri ai Partidului Interior. Şi, în tot cazul, erau mai bătrâni ca mine, oameni dinainte de Revoluţie şi din primii ani de după. Eu îi ştiam numai din vedere.

— Şi-atunci, care era problema? Tot timpul sunt omorâţi oameni, nu?

Winston încearcă s-o facă să priceapă.

— A fost un caz excepţional. Nu-i vorba numai că nişte oameni au fost omorâţi. Nu-ţi dai seama că trecutul, până şi ziua de ieri, a fost abolit? Dacă mai supravieţuieşte pe undeva, atunci acel undeva este câte un corp solid care există fără cuvinte, uite, ca bucata aia de sticlă de pe masă. Noi deja nu mai ştim absolut nimic despre Revoluţie şi despre anii dinaintea ei. Toate documentele au fost ori distruse, ori falsificate, toate cărţile au fost rescrise, toate tablourile au fost pictate din nou, la toate statuile şi străzile şi clădirile li s-au schimbat numele, toate datele au fost modificate. Şi procesul ăsta continuă zi de zi şi clipă de clipă. Istoria s-a blocat. Nu mai există nimic altceva decât un prezent fără început şi fără sfârşit, în care Partidul are întotdeauna dreptate. Sigur că eu ştiu că trecutul este falsificat, dar n-aş putea în nici un fel să dovedesc treaba asta, chiar dacă şi eu lucrez la falsificarea lui. După ce-mi fac partea mea, nu mai rămâne nici o singură dovadă. Singura probă se află în mintea mea, dar de unde ştiu eu că mai există măcar un singur om care să aibă aceleaşi amintiri ca şi mine? Numai atunci, când îţi spun, o singură dată în viaţa mea, am avut în faţa ochilor o dovadă palpabilă după ce se întâmplase falsificarea — ani de zile după.

— Şi ce-ai rezolvat cu asta?

— N-am rezolvat nimic, pentru că am aruncat-o câteva secunde mai târziu. Dar, dacă mi s-ar mai întâmpla astăzi aşa ceva, zău c-aş păstra-o!

— Ei, uite, eu n-aş păstra-o! — exclamă Julia. Sunt gata să risc, dar pentru ceva care să merite, nu pentru nişte fiţuici vechi de ziar. Şi, chiar dac-o păstrai, ce puteai face cu ea?

— Probabil că nu mare lucru. Dar era o probă. Poate că ar fi semănat câteva îndoieli pe ici, pe colo, presupunând că aş fi avut curajul s-o arăt cuiva. Nu-mi fac iluzii că noi am putea schimba ceva în timpul vieţii noastre. Dar parcă şi văd mici nuclee de rezistenţă apărând din loc în loc, grupuri mici de oameni care se alătură unele altora şi se măresc treptat, treptat, poate reuşesc să lase şi ceva scris după ele, aşa încât generaţiile viitoare să ducă mai departe puţinul pe care l-am început noi.

—