— Tu te revolţi numai de la brâu în jos, zice Winston.

Vorba asta, Julia o găseşte strălucită şi se aruncă de gâtul lui încântată.

Ramificaţiile doctrinei Partidului, în schimb, o lasă absolut rece. Ori de câte ori Winston începe să-i vorbească despre principiile SOCENG-ului, despre dublugândit, despre caracterul schimbător al trecutului, despre negarea realităţii obiective, sau când foloseşte cuvinte din Nouvorbă, Julia se plictiseşte, nu mai înţelege o iotă şi-l întrerupe, spunându-i că ea niciodată nu dă atenţie tuturor bazaconiilor ălora. Doar ştie toată lumea că-s numai aiureli, de ce să le mai şi bagi în seamă?! Ea ştie foarte bine când să strige „ura!” şi când „huo!” şi nici nu-i trebuie mai mult. Iar dacă el se încăpăţânează pe asemenea subiecte, ea are obiceiul descurajant de a adormi imediat. Este genul de om care aţipeşte oricând şi în orice poziţie. Când vorbeşte cu ea, îşi dă seama cât de uşor poate lăsa cineva impresia ortodoxiei, neavând habar, în realitate, despre lucrurile care înseamnă, propriu-zis, ortodoxie, într-un anume fel, concepţia despre lume a Partidului prinde cel mai bine la oamenii incapabili de a o înţelege. Numai asemenea oameni pot fi făcuţi să accepte cele mai flagrante încălcări ale bunului-simţ, pentru că ei nu pricep şi pace enormităţile care li se cer şi, nefîind suficient de interesaţi de evenimente, nici nu observă ce se petrece de fapt. Neînţelegând, oamenii aceştia rămân normali. Ei înghit, pur şi simplu, totul, iar ceea ce înghit nu le face practic nici un rău, pentru că nu lasă nimic în urmă, nu lasă reziduuri, aşa cum, uneori, câte un bob de porumb trece nedigerat prin stomacul păsării.

6

În sfârşit!! în sfârşit, s-a-ntâmplat! Semnul pe care-l aştepta de-atâta timp! Toată viaţa, i se pare acum, a tânjit după treaba asta.

Winston merge pe un coridor lung, la Minister şi, la un moment dat, când ajunge cam în acelaşi loc unde i-a strecurat Julia bileţelul în mână mai demult, îşi dă seama că exact în spatele lui merge cineva, mai voluminos decât el. Persoana, cine-ştie-cine o fi, tuşeşte scurt, dându-i a înţelege, evident, că vrea să stea de vorbă cu el. Se răsuceşte brusc, să vadă cine-i urmăreşte. O'Brien.

În sfârşit, se află unul lângă celălalt şi parcă prima şi singura pornire a lui, a lui Winston, este s-o ia la fugă. Inima îi zvâcneşte de-a dreptul brutal. Nu se simte în stare să scoată vreo vorbă. O'Brien îşi urmează drumul înainte, în acelaşi ritm, apucându-l prieteneşte de braţ pentru câteva momente, aşa încât ajung să meargă umăr la umăr. Dar el sparge gheaţa primul, în felul lui aparte, cu politeţea aceea solemnă, care-l face să fie altfel decât majoritatea membrilor Partidului Interior.

— Aşteptam o ocazie potrivită pentru a sta de vorbă cu dumneata, îi spune el lui Winston. Mai acum câteva zile, am citit în Times un articol al dumitale, scris în Nouvorbă. Am impresia că dovedeşti un interes ştiinţific pentru limba noastră.

Winston îşi mai recapătă ceva din stăpânirea de sine.

— Ştiinţific e cam mult spus, zice el. Eu sunt un profan. Şi, pe urmă, nu e specialitatea mea. N-am avut niciodată de-a face cu alcătuirea propriu — zisă a limbii.

— Dar scrii într-un stil foarte elegant, zice O'Brien. Şi nu e numai părerea mea. Vorbeam de curând cu un prieten al dumitale care este, fără îndoială, un specialist, îmi scapă numele lui în clipa asta.

Winston simte un nou junghi dureros în inimă. Cum poate înţelege remarca asta altfel decât ca pe o referire la Syme? Dar Syme nu este numai mort şi gata: este abolit, este o nepersoană. Orice referire cât-de-cât explicită la el este mortal de primejdioasă. Precis că O'Brien vrea să-i dea, în felul acesta, un semn, să-i transmită ceva ca o parolă. Comiţând, împreună, un mărunt act de crimăgândit, ajung complici. Merg în continuare amândoi pe coridor când, deodată, O'Brien se opreşte, îşi reaşează ochelarii pe nas, cu gestul acela ciudat, dezarmant de prietenesc de fiecare dată, apoi zice:

— Ceea ce voiam, de fapt, să-ţi spun, este că în articolul dumitale am observat că ai folosit două cuvinte care s-au perimat. E drept, numai foarte de curând, dar s-au perimat. Ai avut ocazia, cumva, să consulţi Ediţia a Zecea a Dicţionarului Nouvorbei?

— Nu, răspunde Winston. Nu ştiam c-a şi apărut. Noi, la Secţia Documente, o folosim încă pe-a Noua.

— Ediţia a Zecea urmează să apară abia peste vreo câteva luni, cred. Dar au fost puse deja în circulaţie câteva exemplare. Eu, de pildă, am un exemplar. Te-ar interesa cumva să te uiţi prin el?

— Sigur că da, se grăbeşte să încuviinţeze Winston, pricepând imediat încotro bate O'Brien.

— Sunt câteva inovaţii acolo foarte ingenioase. De pildă, cred c-o să te frapeze restrângerea numărului de verbe. Deci, cum zici să procedăm? Să trimit pe cineva la dumneata să ţi-l aducă? Problema este că invariabil îmi zboară din minte lucrurile de acest fel. Poate poţi dumneata să treci pe la mine să-l iei — oricând îţi convine. Stai o clipă, să-ţi scriu adresa.

Se opresc în faţa unui tele-ecran. O'Brien îşi pipăie cu palma, oarecum distrat, două dintre buzunare şi scoate un carneţel cu coperţile legate în piele şi un pix aurit. Mâzgăleşte adresa stând exact sub tele-ecran, într-o poziţie în care, dacă de la celălalt capăt al firului l-ar urmări cineva, ar putea citi foarte bine ce scrie el; pe urmă, rupe foaia din carneţel şi i-o întinde lui Winston.

— Mă găseşti acasă de obicei seara, zice el. Dacă nu sunt eu, îţi dă servitorul meu dicţionarul.

Şi pleacă, lăsându-i pe Winston cu hârtiuţa în mână, de astă dată fără să trebuiască s-o ascundă. Totuşi, memorează cu atenţie adresa scrisă pe ea şi, după câteva ceasuri, o aruncă în gaura de memorie, împreună cu un teanc de alte hârtii.

Câteva minute au stat de vorbă, nu mai mult. O singură explicaţie poate avea întâmplarea asta. O'Brien a