pus la cale întâlnirea de pe coridor pentru a-i putea da lui Winston adresa lui, lucru necesar, pentru că este singura modalitate de a afla unde anume locuie şte cineva. Cărţi de adrese nu există. Dacă vrei să vorbeşti cu mine vreodată — asta a vrut să-i comunice O'Brien — aici mă găseşti. Poate că o să găsească şi vreun mesaj ascuns pe undeva prin dicţionar. In tot cazul, un lucru e cert: conspiraţia la care visează de atâta timp există cu adevărat, iar el, Winston Smith, a pus mâna pe un fir care duce într-acolo.

Ştie că, mai devreme sau mai târziu, va răspunde la apelul lui O'Brien. Poate a doua zi, poate peste mai mult timp — nu ştie sigur. Ceea ce i se întâmpla acum nu este altceva decât evoluţia unui proces care s-a declanşat cu ani în urmă. Primul pas a fost un gând involuntar şi secret, al doilea a fost acela de a-şi ţine un jurnal. A trecut de la gânduri la vorbe, iar acum de la vorbe la fapte. Ultimul pas îl va duce în beciurile Ministerului Iubirii, şi el ştie şi acceptă certitudinea asta, din moment ce începutul conţine în sine şi sfârşitul. Şi totuşi, îi este frică sau, mai degrabă, parcă ar simţi dinainte gustul morţii, parcă ar fi ceva mai puţin viu. Chiar în timp ce vorbea cu O'Brien, când a pătruns în profunzime sensul cuvintelor lui, l-au cuprins nişte fiori reci: avea senzaţia că păşeşte într-un loc umed ca un mormânt, şi nu era ceva nou, pentru că de la bun început a ştiut că i s-a pregătit mormântul şi că-l aşteaptă.

7

Winston se trezeşte din somn cu ochii înecaţi în lacrimi. Julia se rostogoleşte, somnoroasă, şi se lipeşte de el, bălmăjind ceva ce vrea să însemne „Ce s-a-ntâmplat?”

— Am visat…, începe el, dar se opreşte brusc.

Mult prea complicat de spus în câteva cuvinte. Pe de-o parte, este visul în sine, pe de altă parte, o amintire pe care i-a deşteptat-o visul şi care i-a năvălit în minte în cele câteva clipe de când s-a trezit.

Rămâne culcat, cu ochii închişi, adâncindu-se în continuare în atmosfera visului. Vede ceva ca un loc larg, luminos, în care întreaga lui viaţă parcă i se aşterne înainte, ca un peisaj de vară, seara, după ploaie. Totul se petrece în interiorul presse-papiers-ului de sticlă, dar suprafaţa sticlei este ca bolta cerului, iar sub bolta aceea totul este inundat de o lumină limpede în care poţi privi până hăt-departe. Visul în sine se comprimă — şi, într-un anume fel, şi constă — într-un gest din braţ pe care l-a făcut mama lui demult şi pe care l-a repetat, după treizeci de ani, o evreică dintr-un film documentar, încercând să-şi apere băieţelul de gloanţe, cu câteva clipe înainte ca elicopterele să-i măcelărească pe amândoi.

— Auzi, zice el, ştii că eu, până-n momentul ăsta, am crezut c-am omorât-o pe maică-mea?

— De ce-ai omorât-o? — întreabă Julia semi-conştientă, fiindcă nici nu mai doarme, nici nu s-a trezit încă.

— N-am omorât-o propriu-zis. Adică nu fizic. In vis i-a reapărut chipul mamei lui, aşa cum a văzut-o ultima oară, iar în cele câteva clipe după ce s-a trezit, i-au revenit în minte toate micile întâmplări legate de această ultimă imagine. Este, probabil, o amintire pe care şi-a împins-o cu bună ştiinţă în străfundurile memoriei în toţi anii ăştia care au trecut de atunci. Nu ştie cu siguranţă când s-au petrecut lucrurile, dar nu putea avea mai puţin de zece ani, mai degrabă vreo doisprezece.

Tatăl îi dispăruse ceva mai înainte, dar cât era acel ceva nu mai ştie. Îşi aduce aminte de condiţiile grele, mizere ale vieţii din zilele acelea: panica provocată din când în când de raidurile aeriene, adăposturile improvizate în staţiile de metrou, grămezile de moloz prin tot oraşul, proclamaţiile pe care nu le înţelegea, afişate la fiecare colţ de stradă, bandele de tineri, toţi cu cămăşi la fel, cozile interminabile la pâine, rafalele de mitralieră care se auzeau de undeva, din depărtare — dar, mai presus de toate, faptul că niciodată nu mânca să se sature, îşi aduce aminte cum se unea cu alţi băieţi, după-amiezi întregi, ca să scotocească prin coşurile şi lăzile de gunoi şi cum scoteau de acolo cotoare de varză, coji de cartofi şi, uneori, chiar câte o coajă de pâine veche şi cum le ştergeau cu grijă de scrum; cum aşteptau să treacă pe stradă camioanele care aveau traseu prin cartierul lor şi despre care se ştia că transportau hrană pentru vite, fiindcă uneori, când se hurducau pe hârtoape, mai cădea câte o turtă de ulei.

Când a dispărut tatăl lui, maică-sa nici măcar nu a părut surprinsă sau cine-ştie-ce mâhnită, dar s-a schimbat brusc: a devenit complet apatică. Până şi pentru Winston era limpede că mama lui aştepta ceva ce era sigură că avea să vină. Făcea tot ce era nevoie — gătea, spăla, cârpea, strângea patul, freca pe jos, ştergea praful de pe cămin —, dar le făcea pe toate foarte lent şi cu o ciudată lipsă de mişcări inutile, parcă ar fi fost modelul unui pictor, care îşi schimbase poziţia cu de la sine putere. Voinică şi înaltă cum era, trupul ei parcă revenea întruna automat către poziţia de repaus. Uneori, stătea ore întregi aproape nemişcată pe marginea patului, legănând-o pe surioara lui, o biată copilă de doi-trei ani, mică şi bolnavă, tăcută, cu o faţă prelungă şi subţire ca de maimuţă. Alteori, foarte rar, însă, îl lua şi pe el, pe Winston, în braţe şi-l strângea la pieptul ei minute în şir fără să scoată o vorbă. Şi el era conştient, dincolo de tinereţea şi de egoismul lui, că gestul ei era legat cumva de lucrul acela nerostit niciodată, dar care trebuie să se întâmple dintr-un moment într-altul.

Revede şi camera unde locuiau: o încăpere întunecoasă, care mirosea a stătut şi părea pe jumătate plină numai din cauza patului acoperit cu o cuvertură albă. Din grătarul de la sobă ieşea un arzător de gaz, iar mâncarea o ţineau pe