o poliţă; afară, pe palier, era o chiuvetă cafenie, de teracotă, comună mai multor camere, îşi aduce aminte de trupul statuar al mamei lui, cum se apleca la arzătorul de gaz şi învârtea ceva într-o cratiţă. Cel mai bine, însă, îşi aduce aminte de foamea lui continuă şi de luptele abjecte şi crâncene de la fiecare masă. O pisălogea pe maică-sa întrebând-o, de zeci de ori, de ce nu aveau mai mult de mâncare, urla la ea şi se înfuria — parcă îşi aude din nou inflexiunile vocii care începuse să i se schimbe prea devreme şi uneori suna ciudat de spartă — sau făcea eforturi supraomeneşti, dublate de un accent de patetism, ca să capete mai mult decât porţia care îi revenea. I se părea de la sine înţeles că el, „băiatul”, trebuia să primească porţia cea mai mare; dar, oricât de mult i-ar fi pus mama lui în farfurie, el în mod invariabil mai cerea. La fiecare masă, mama îi făcea morală, să nu fie egoist, să nu uite că sora lui mai mică era bolnavă şi că şi ea avea nevoie să mănânce — dar nu era nici un chip. El zbiera de furie când mama lăsa jos polonicul, sărea să-i smulgă cratiţă şi lingura din mână şi lua din farfuria fetiţei, îşi dădea seama că le lăsa pe celelalte două fiinţe să moară de foame, dar nu se putea abţine; uneori, avea chiar senzaţia că i se cuvenea. Foamea care-i răsuna în burtă i se părea o justificare suficientă. Iar între mese, dacă mama nu stătea de pază, fura mereu din amărâta de cămară de pe poliţă.

Într-o zi, s-a anunţat o raţie de ciocolată. Aşa ceva nu se mai văzuse de săptămâni sau luni de zile. Parcă vede şi acum preţioasa bucăţică de ciocolată, un baton de două uncii — pe atunci încă se mai măsura în uncii -de împărţit în trei. Era clar că trebuia împărţit în trei părţi egale. Deodată, ca şi cum altcineva ar fi vorbit în locul lui, Winston s-a trezit pretinzând, cu o voce bubuitoare, să i se dea lui toată bucata. Mama i-a spus să nu fie lacom. A urmat o lungă şi insistentă ceartă, care a continuat minute în şir, cu ţipete, scâncete, lacrimi, observaţii şi târguieli. Fetiţa se agăţa de maică-sa cu amândouă mâinile, exact ca un pui de maimuţă, şi se uita la el peste umărul ei, cu nişte ochi mari şi trişti. Până la sfârşit, mama a rupt trei sferturi din ciocolată şi i-a dat lui Winston, iar restul surioarei lui. Fetiţa a apucat-o şi s-a uitat la ea cu o privire goală; poate nici nu ştia ce era. Winston a urmărit-o o clipă, apoi, zvâcnind brusc, i-a smuls bucăţica de ciocolată din mână şi a zbughit-o spre uşă.

— Winston! Winston! — a strigat mama după el. Treci aici! Dă-i surioarei tale ciocolata 'napoi!

El s-a oprit, dar de întors înapoi nu s-a întors. Ochii mamei priveau fix în ochii lui şi aşteptau. Acum, că revede în minte întregul episod, îşi dă seama că atunci ştia, de fapt, ce anume era pe punctul de a se întâmpla. Sora lui, conştientă că i se luase ceva, s-a pornit să scâncească abia perceptibil. Mama a luat-o în braţe şi i-a lipit faţa de sânul ei. Lui, ceva din gestul mamei i-a spus că fetiţa murea. Şi totuşi, s-a răsucit pe călcâie şi fugit în jos pe scări, ţinând strâns ciocolata care începuse să i se topească în mână.

Nu şi-a mai văzut niciodată mama. După ce a hăpăit ciocolata, s-a simţit oarecum ruşinat de el însuşi şi s-a fâţâit pe străzi câteva ore, până când foamea l-a mânat înapoi. Când a ajuns acasă, mama lui dispăruse, încă de pe atunci era ceva normal. Din cameră nu lipsea nimic, afară de mama şi de sora lui. Nu-şi luaseră nici o haină, iar mama nu-şi luase nici măcar paltonul. Până în ziua de astăzi nu ştie cu siguranţă dacă maică-sa a murit sau nu. Se poate foarte bine să fi fost trimisă într-un lagăr de muncă obligatorie. Cât despre sora lui, poate că fusese transportată, cum a păţit şi el, Winston, către vreuna dintre coloniile alea pentru copii orfani — Centre de Solicitare, aşa se numeau — care se iviseră ca urmare a războiului civil, sau poate fusese trimisă cu maică-sa în lagărul de muncă sau, pur şi simplu, lăsată cine-ştie-unde să moară.

Visul i-a rămas proaspăt în minte şi acum, după ce s-a trezit, mai ales gestul acela învăluitor, de protecţie, al braţului mamei lui; în acel gest părea să se concentreze întreaga semnificaţie. Gândul îl poartă, însă, spre un alt vis, pe care l-a avut acum vreo două luni, tot cu mama lui. La fel cum stătea pe marginea patului acoperit cu o cuvertură albă murdară, cu copilul agăţându-i-se de gât, la fel stătea şi atunci, în celălalt vis, pe vaporul care se scufunda din ce în ce mai mult, undeva jos, sub picioarele lui, afundându -se cu fiecare minut care trecea, dar tot uitându-se spre el în sus, prin apa tot mai întunecată.

Îi povesteşte Juliei despre dispariţia mamei lui. Fără să deschidă ochii, Julia se rostogoleşte şi se aşează într-o poziţie mai comodă.

— Bănuiesc că erai o mică bestie ticăloasă pe-atunci, zice ea sec. Toţi copiii sunt nişte bestii.

— Da, bine, dar adevărata semnificaţie a întâmplării…

Din respiraţia ei, îşi dă seama că este pe cale să adoarmă la loc. I-ar plăcea să mai vorbească despre mama lui. Nu-şi face iluzii, din câte îşi mai aminteşte, ca ea să fi fost o femeie deosebită, cu atât mai puţin o femeie inteligentă; şi totuşi, avea un gen de nobleţe, de puritate, numai pentru că normele ei de viaţă erau de ordin personal. Sentimentele îi aparţineau întru totul şi nu puteau fi schimbate din afară. Nu i-ar fi trecut niciodată prin minte gândul că o acţiune fără vreun rezultat devine, prin chiar acest fapt, lipsită de importanţă. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti şi, dacă nu ai nimic altceva de dăruit,