îi dăruieşti totuşi iubirea ta. Când el a smuls şi ultima bucăţică de ciocolată, mama şi-a strâns copilul la piept. Era un gest lipsit de importanţă, nu schimba cu nimic datele problemei, ciocolată tot nu mai era, iar moartea copilului n-o putea lua asupra ei; dar i s-a părut normal să procedeze aşa. La fel şi evreica aia refugiată, din filmul documentar: mâna cu care îşi acoperea băieţelul ca să-l ferească de gloanţe nu servea mai mult decât o foaie de hârtie. Lucrul cel mai abominabil pe care l-a făcut Partidul a fost acela de a te convinge că imboldul sau sentimentul cel mai obişnuit nu are nici un fel de însemnătate, în acelaşi timp lipsindu-te de orice fel de putere asupra lumii materiale. Odată aflat în braţele Partidului, ceea ce simţi sau nu, ceea ce faci sau nu, toate acestea nu mai au absolut nici un fel de importanţă. Orice s-ar întâmpla, tot dispari şi nu se mai aude nimic nici despre tine ca persoană, nici despre ce ai realizat. Eşti şters şi scos în afara istoriei. Şi totuşi, pentru oamenii care au trăit cu numai două generaţii în urmă, aceste lucruri erau de o importanţă capitală, pentru că ei nu încercau să schimbe istoria. Ei se conduceau după credinţe intime, de care nu se îndoiau. Ceea ce avea, într-adevăr, importanţă erau relaţiile dintre oameni şi cel mai simplu gest — o îmbrăţişare, o lacrimă, o încurajare spusă unui muribund — avea valoare în sine. Uite, de pildă, prolii nu s-au schimbat deloc. Ei nu sunt fideli vreunui partid, sau vreunei ţări, sau vreunei idei: prolii îşi sunt fideli unii altora. Este poate pentru prima oară când nu-i dispreţuieşte pe proli sau nu-i consideră doar o forţă amorfă care o să se trezească la viaţă într-o bună zi, ca să regenereze întreaga lume. Prolii au rămas oameni. Sufletele lor nu s-au împietrit. Ei au păstrat acele senzaţii arhaice pe care el însuşi, Winston Smith, trebuie să le înveţe din nou. Gândindu-se la asta, îşi aduce aminte, prin cine-ştie-ce asociaţie de idei, cum a văzut pe asfalt, cu câteva săptămâni în urmă, o mână retezată într-o explozie şi a împins-o într-un canal, de parcă ar fi fost un cotor de varză.

— Prolii sunt fiinţe omeneşti, zice el cu voce tare. Noi nu suntem oameni.

— De ce? — mormăie Julia, trezită iarăşi din somn. Se gândeşte o clipă.

— Ţi-a trecut vreodată prin minte, zice el, în loc să-i răspundă, că cel mai bine pentru noi ar fi să ieşim pur şi simplu de aici, până nu e prea târziu, şi să nu ne mai vedem niciodată?

— Da, iubitule, mi-a trecut prin minte, şi încă de mai multe ori. Dar n-am de gând să fac treaba asta.

— Am avut noroc, zice Winston, dar nu poate dura la infinit. Eşti tânăra. Pari o femeie normală şi nevinovată. Dacă te fereşti de oameni ca mine, ai mai putea trăi încă cincizeci de ani.

— Nu, ştiu eu ce am de făcut. Stau cu tine şi tot ce faci tu fac şi eu. Şi nu mai fi chiar atât de pesimist. Mă pricep destul de bine să rămân în viaţă.

— Julia, putem fi împreună încă şase luni, un an, cine ştie? Până la urmă, or să ne despartă, cu siguranţă, îţi dai seama cât de singuri o să fim? Odată prinşi, n-o să mai putem face nimic unul pentru celălalt, absolut nimic. Dacă recunosc, or să te-mpuşte. Iar dacă refuz să recunosc, tot or să te-mpuşte. Nimic din ce am să fac sau am să spun — sau n-am să spun —, nimic n-o să-ţi amâne moartea nici măcar cu cinci minute. N-o să ştim nici unul dacă celălalt a murit sau mai trăieşte. O să fim lipsiţi de orice fel de putere. Singurul lucru care contează este să nu ne trădăm unul pe celălalt, deşi nici asta nu are nici cea mai mică influenţă asupra viitorului nostru.

— Dacă te referi la mărturisit, să ştii că o să mărturisim. Toată lumea mărturiseşte. N-ai ce face. Te torturează.

— Nu mă refer la mărturisire. Asta nu înseamnă trădare. Nu contează ce faci sau ce spui; doar ce simţi contează. Dacă m-ar putea face să nu te mai iubesc — asta ar fi adevărata trădare.

Julia se gândeşte o vreme.

— N-au cum să facă aşa ceva, zice ea într-un târziu. Este singurul lucru pe care nici măcar ăia nu-l pot face. Te pot face să spui orice — orice —, dar nu te pot face să şi crezi ce spui. Nu-ţi pot pătrunde-n suflet.

— Nu, zice şi Winston, ceva mai îmbărbătat. Nu. Asta aşa este. Nu-ţi pot pătrunde-n suflet. Dacă poţi să simţică merită să rămâi om, chiar şi fără să obţii nimic concret, i-ai învins.

Uite, de pildă tele-ecranul, cu urechea lui veşnic vigilentă. Te pot spiona zi şi noapte, dar, dacă nu te pierzi cu firea, îi poţi păcăli. Cu toată deşteptăciunea lor, nu au descoperit încă secretul prin care să poată afla ce gândeşte o altă fiinţă omenească. Probabil că observaţia asta nu mai este chiar atât de adevărată în situaţia în care te afli deja în mâinile lor. Nimeni nu ştie ce se întâmpla în beciurile Ministerului Iubirii, dar nu e greu de ghicit: torturi, droguri, instrumente sensibile care îţi înregistrează reacţiile, vlăguire treptată prin lipsă de somn, singurătate şi interogatorii repetate. În orice caz, faptele nu pot fi ascunse. Ţi le pot descoperi prin interogatoriu sau smulge prin tortură. Dar, dacă scopul nu este să rămâi în viaţă, ci să rămâi om, ce mai contează, în ultimă instanţă? Nu-ţi pot schimba sentimentele; nici chiar tu nu poţi să ţi le schimbi, presupunând că ai vrea aşa ceva. Pot să-ţi spună de-a fîr-a-păr tot ce-ai făcut, tot ce-ai spus, tot ceai gândit; dar adâncul sufletului, care se ghidează după legi străine chiar şi ţie însuţi, rămâne impenetrabil, nu-i aşa?

8

Au reuşit, în fine, au reuşit!

Camera în care au fost invitaţi este lungă şi uşor luminată. Tele-ecranul murmură încet.