Covorul luxos, de un albastru-închis, îţi dă impresia că păşeşti pe catifea. La capătul celălalt al camerei, O'Brien stă la un birou, sub o lampă cu abajur verde, cu un teanc de hârtii de o parte şi de alta. Nu ridică privirile când servitorul îi pofte şte înăuntru pe Julia şi pe Winston. Lui Winston, inima îi bate atât de tare, încât nu se crede în stare să articuleze vreo vorbă. Au reuşit, în fine, au reuşit! — este tot ce-i vine în minte. Cu totul nesăbuit din partea lor să vină aici şi curată nebunie să vină împreună. Deşi este adevărat că au venit fiecare pe alt drum şi doar în faţa uşii lui O'Brien s-au întâlnit. Dar pentru simplul fapt de a intra într-un asemenea loc îţi trebuie nervi tari. Sunt extrem de rare ocaziile în care poţi vedea pe dinăuntru locuinţele membrilor Partidului Interior, sau chiar să intri în cartierul lor şi-atât. Întreaga atmosferă a blocului imens, tot luxul ăsta şi bogăţia din jur, mirosurile neobişnuite de mâncare bună şi tutun fin, lifturile silenţioase şi incredibil de rapide, care alunecă în sus şi în jos, servitorii în livrele albe care se grăbesc încoace şi încolo — totul te intimidează. Deşi scopul venirii aici este unul precis, la fiecare pas îl urmăreşte teama ca nu cumva de după primul colţ să apară vreun soldat din gardă în uniformă neagră, să-i ceară actele şi să-i ordone să iasă afară. Oricum, servitorul lui O'Brien i-a primit fără şovăială. Este un tip scund, brunet, în livrea albă, cu o faţă romboidală lipsită de orice expresie, care poate foarte bine să fie o faţă de asiatic. Coridorul prin care i-a condus este acoperit cu un covor moale şi tapetat în crem, cu lambriuri albe, totul strălucind de curăţenie. Şi asta este de natură să te intimideze. Winston nu-şi aminteşte să fi văzut vreodată un coridor ai cărui pereţi să fie altfel decât murdari de la frecarea cu corpurile oamenilor.

O'Brien ţine în mână o foaie de hârtie pe care o studiază foarte concentrat. Faţa lui lată, aplecată în aşa fel, încât i se vede linia nasului, este deopotrivă impunătoare şi inteligentă. Timp de vreo douăzeci-treizeci de secunde, nu se mişcă deloc.

Apoi, trage scrievorbitorul spre el şi bolboroseşte repede un mesaj, în jargonul hibrid al Ministerelor:

Articol unu virgulă cinci virgulă şapte aprobat plineşte stop propunere conţinută articol şase dubluplus stupidă vecină crimăgândit anulează stop neprocedează constructeşte anteprimire plusdepline evaluări echipament deasupra stop final mesaj.

Abia acum se ridică de pe scaun şi vine spre ei de-a lungul covorului moale. Ceva din atmosfera oficială pare să fi dispărut o dată cu transmiterea mesajului în Nouvorbă, dar O'Brien este mai încruntat ca de obicei, parcă neconvenindu-i că este deranjat din munca pe care o face. Groaza resimţită de Winston până a ajunge aici este acum dublată de o stinghereală banală: dar dacă a făcut o greşeală stupidă? Ce dovadă clară are el că O'Brien conspiră în vreun fel împotriva regimului? Nimic, în afară de o anumită sclipire a ochilor şi un răspuns echivoc, în rest numai şi numai închipuirile lui, bazate pe un vis. Nici măcar nu poate folosi pretextul că a venit să ia dicţionarul promis, pentru că atunci ce rost mai are prezenţa Juliei? Apropiindu-se de ei, O'Brien trece prin faţa tele-ecranului, se opreşte brusc, de parcă i-ar fi venit chiar atunci o idee, se întoarce spre tele-ecran şi apasă pe un buton din perete. Se aude un pocnet ascuţit. Vocea se stinge.

Julia scoate un fel de icnet de mirare, abia perceptibil. De şi îngrozit, Winston este, totuşi, mult prea surprins ca să se abţină:

— Puteţi să-l închideţi! — exclamă el.

— Da, răspunde sec O'Brien. Avem acest privilegiu.

Acum a ajuns în faţa lor. Silueta lui masivă îi domină, iar expresia feţei este tot indescifrabilă. Îl aşteaptă, cu o atitudine severă, pe Winston să vorbească, dar despre ce? Chiar şi acum se poate foarte bine să fîe, pur şi simplu, un om ocupat, iritat că a fost întrerupt. De când O'Brien a oprit tele-ecranul, nici el, nici ei doi nu au scos o vorbă. In cameră s-a aşternut o linişte mormântală. Secundele trec, lungindu-se la infinit. Cu eforturi aproape supraomeneşti, Winston reuşeşte să susţină în continuare privirea ochi în ochi a lui O'Brien. Deodată, faţa întunecată a acestuia se schimbă în ceva ce ar putea fi începutul unui zâmbet. Cu gestul lui caracteristic, O'Brien îşi scoate ochelarii şi apoi şi-i aşează mai bine pe nas.

— Cine începe? Dumneata sau eu? — întreabă el.

— încep eu, răspunde Winston prompt. Aparatul este închis de-a binelea?

— Da, este închis de tot. Suntem numai noi.

— Am venit aici pentru că…

Dar se opreşte, dându-şi seama, pentru prima oară, ce motive şubrede au avut de a veni acolo. Şi cum, de fapt, habar nu are ce fel de ajutor aşteaptă din partea lui O'Brien, îi vine greu să spună de ce au venit, îşi reia, însă, vorba, conştient că trebuie să spună ceva care să sune şi neajutorat şi pretenţios în acelaşi timp.

-…credem că există un fel de conspiraţie, un gen de organizaţie secretă care acţionează împotriva Partidului şi că dumneavoastră faceţi parte din ea. Vrem şi noi să facem parte din ea şi să luptăm alături de ea. Suntem duşmanii Partidului. Nu credem în principiile SOCENG-ului. Suntem criminali în gândire. Întreţinem relaţii amoroase. Vă spun toate astea pentru că vrem să ne pune la dispoziţia dumneavoastră. Dacă vreţi să vă mai spunem şi altceva care să ne incrimineze, sunt gata s-o facem.

Se opreşte şi aruncă o privire peste umăr, cu sentimentul că s-a deschis uşa. Într-adevăr, servitorul cel mic şi galben la faţă a intrat fără să bată la uşă, aducând pe o tavă o sticlă şi câteva pahare.

— Martin este dintre noi, zice O'Brien impasibil. Adu paharele -aici, Martin. Pune-le pe masa rotundă. Sunt destule scaune? Bine, atunci luaţi loc şi să stăm de vorbă mai comod. Adu-ţi şi tu un scaun, Martin. Avem de discutat lucruri serioase,