Omul cel scund se aşează, foarte dezinvolt, dar, totuşi, cu un aer care tot a purtare de servitor aduce, ca un valet căruia i se face o favoare. Winston îl urmăreşte cu coada ochiului. Formidabil: toată viaţa, omul ăsta joacă un rol şi-i este frică să se dezbare fie şi o clipă de personajul pe care-l întruchipează. O'Brien apucă sticla de gât şi toarnă în pahare un lichid de un roşu-aprins. Lui Winston i se trezesc nişte vagi amintiri, ceva ce a văzut demult pe un perete sau pe un panou — o sticlă mare făcută din lumini electrice, care parcă se mişca în sus şi în jos, turnându-şi conţinutul într-un pahar. Privit de sus, lichidul acesta pare negru. Dar în sticlă se vede că luceşte în culoarea rubinului. Are un miros dulce-acrişor. Se uită la Julia: a luat paharul şi-l miroase de zor, cu o sinceră curiozitate.

— Vin se numeşte, zice O'Brien, cu un zâmbet discret. Aţi citit prin cărţi despre el, nu se poate să nu fi auzit. Din păcate, nu ajunge cine-ştie-cât din el şi la Partidul Exterior. Ridică paharul, cu un aer de solemnitate: Cred că s-ar cuveni să începem cu un toast. În sănătatea conducătorului nostru, Emmanuel Goldstein!

Winston îşi duce paharul la buze cu o oarecare nerăbdare. A citit în cărţi despre vin şi l-a văzut în vis. Ca şi presse-papiers-ul de sticlă, sau ca poezioarele pe care domnul Charrington şi le aminteşte numai pe jumătate, vinul ţine de un trecut romantic, dispărut — de vremurile de aur, cum îi place lui să le spună, atunci când meditează, în puţinele momente de intimitate. Nu ştie nici el de ce, dar întotdeauna a crezut că vinul trebuie să aibă un gust foarte dulce, ca gemul de mure, şi că te ameţeşte imediat. De fapt, când îl înghite, lichidul cel roşu îl dezamăgeşte profund. După ani întregi de băut gin, vinul i se pare chiar greţos. Pune înapoi pe masă paharul golit.

— Deci există o persoană numită Goldstein? — întreabă el.

— Da, există o asemenea persoană, şi anume trăieşte. Unde? Asta nu ştiu, îi răspunde O'Brien.

— Dar conspiraţia — organizaţia, vreau să zic? Ea este reală? Nu este, pur şi simplu, o invenţie a Poliţiei Gândirii?

— Nu, este reală. Frăţia i se spune. Nu veţi afla niciodată prea multe despre Frăţie, doar că există şi că faceţi parte din ea. Dar despre treaba asta o să vă spun mai multe peste câteva minute. Se uită la ceasul de la mână. Nu este indicat, nici pentru membrii Partidului Interior, să închidă tele-ecranul mai mult de jumătate de oră. N-ar fi trebuit să veniţi aici amândoi; iar de plecat, va trebui să plecaţi separat. Dumneata, tovarăşă, zice el, înclinând capul către Julia, pleci prima. Avem la dispoziţie vreo douăzeci de minute. Sper că înţelegeţi că, pentru început, trebuie să vă pun anumite întrebări, în linii mari vorbind, cam ce aţi fi gata să faceţi?

— Orice este omeneşte posibil, se grăbeşte să-i răspundă Winston. O'Brien se răsuceşte pe jumătate pe scaun şi ajunge cu faţa către el.

Pe Julia aproape că nu o bagă în seamă, de parcă i s-ar părea normal ca el, Winston, să vorbească şi în numele ei. Clipeşte din ochi ceva mai lung, apoi începe să pună întrebările cu o voce joasă, inexpresivă, aşa cum faci ceva de rutină, un fel de catehism ale cărui răspunsuri, cele mai multe dintre ele, le ştii dinainte.

— Sunteţi gata să vă daţi viaţa?

— Da.

— Sunteţi gata să ucideţi?

— Da.

— Să comiteţi sabotaje care ar putea costa viaţa a sute de oameni nevinovaţi?

— Da.

— Să vă trădaţi ţara unei puteri străine?

— Da.

— Sunteţi pregătiţi să înşelaţi, să falsificaţi, să şantajaţi, să corupeţi mintea copiilor, să împărţiţi droguri care anihilează voinţa, să încurajaţi prostituţia, să răspândiţi boli venerice — să faceţi orice este susceptibil de a demoraliza Partidul şi de a-i submina puterea?

— Da.

— Dacă, de pildă, s-ar dovedi necesar, dintr-un motiv oarecare, să aruncaţi acid sulfuric în ochii unui copil, sunteţi gata să faceţi aşa ceva?

— Da.

— Sunteţi gata să vă schimbaţi identitatea şi să trăiţi tot restul vieţii, de pildă, servind într-un restaurant sau cărând cu spinarea în port?

— Da.

— Sunteţi gata — amândoi — să vă despărţiţi şi să nu vă mai vedeţi niciodată?

— Nu, intervine Julia.

Winston are senzaţia ciudată că trece mult timp până să formuleze un răspuns. In prima clipă, i se pare chiar că şi-a pierdut capacitatea de a vorbi. Limba i se răsuceşte mută, articulând primul sunet al unui răspuns, pe urmă al celuilalt. Şi tot aşa de mai multe ori. Până nu-l rosteşte cu voce tare, nu ştie nici el pe care l-a formulat de fapt. In cele din urmă, spune:

— Nu.

— E bine că mi-aţi spus, zice O'Brien. Noi trebuie să ştim totul. După care adaugă, de astă dată cu o voce mai expresivă, întorcându-se către Julia: Trebuie să înţelegi un lucru, tovarăşă: chiar dacă prietenul dumitale rămâne în viaţă, s-ar putea să devină o cu totul altă persoană. S-ar putea să fim obligaţi de a-i da o identitate complet nouă. Faţa, mişcările, forma mâinilor, culoarea părului — până şi vocea — ar ajunge diferite faţă de ce ştii dumneata. Şi chiar şi dumneata ai putea deveni altcineva. Avem chirurgi care pot schimba un om de nu-l mai recunoşti. Uneori se dovedeşte necesar. Uneori ajungem chiar să amputăm câte-o mână sau un picior.

Winston nu se poate abţine să arunce o privire, mai mult cu coada ochiului, către faţa mongoloidă a lui Martin, servitorul. Nu vede, însă, nici o cicatrice. Julia parcă a mai pălit cu o nuanţă, arătându-şi şi mai clar pistruii, dar îl înfruntă pe O'Brien plină de curaj. Morfoleşte ceva din buze a asentiment.

— Bun, atunci astea le-am aranjat, conchide O'Brien.

Pe masă se află o tabacheră de argint. O'Brien o împinge către ei cu un aer oarecum absent, îşi ia şi